Infrastructura uitării

În vremuri de criză, timpul își schimbă caracteristicile. Viitorul se retractă în imprevizibilitate, trecutul își păstrează doar funcția impostoare de colonie de vacanță, de refugiu nostalgic, în general părăsit precum hotelurile de 2 stele de pe malul mării în extrasezon. Prezentul în schimb se intensifică până la acapararea completă a curbei temporale. Este ceea ce se numește, în termeni populari, viața de azi pe mâine. Trăim ca animalele, într-un prezent etern. Viața, în prezent, își scade mult valoarea, nu întâmplător se consideră că viața unui gândac este mai puțin valoroasă decât cea a unui om. Este volatilă, fără consecințe și ușor de trăit. În vremuri de criză, doar atât putem duce.
Și deși se pare că insectele au memorie, ea nu e prea lungă. Izbăvirea de memorie este un lucru foarte convenabil: poți promite orice, fără să fii obligat să te ții de o promisiune uitată a doua zi. În timp, această metodă de dresaj își scade din eficacitate, populația așteptând recompense din ce în ce mai imediate și mai palpabile, în caz contrar riscul este să te muște rău de mână, sau, Doamne ferește, să-ți sară la gât ca să-și potolească foamea. Dar suntem încă foarte departe de acea zi. Poate că atunci alt președinte va servi de hrană, sau, mai bine, se va inventa un bici cu care și cea mai feroce populație flămândă să fie ținută la respect. Deocamdată însă, perioada asta de criză este raiul puterii, era de aur pe care o visează și încearcă să o creeze orice președinte, spectrul luminat al vremurilor de demult în care cei puternici strângeau în pumnul lor pe cei slabi.

Am aflat că printre amenințările la adresa Erei de Aur pe care începem să o trăim, identificate de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, se numără și “presa, terorismul cibernetic și propaganda virtuală”. În țări civilizate și apropiate, cum ar fi Turcia, internetul este cenzurat masiv, și observ că se creează și la noi condițiile de a o face. Presa, care și așa nu era prea sănătoasă la noi, ar putea fi tratată radical o dată pentru totdeauna. Cu toate astea, nu poci să nu mă mir în fața acestei reacții a puterii. Presa, un pericol? Din perspectiva temporală pe care am descris-o mai sus, presa a contribuit din plin la apariția erei noastre amnezice. Presa a fost mereu o literatură perisabilă, un prezent etern. Dacă presa ar fi avut vreo relevanță diacronică, dacă influența ei s-ar fi extins vreodată dincolo de 24 de ore, astăzi am fi avut altă situație, altă conducere, altă viață, una cu amintiri, poate. Dar presa, care a fost mereu vehiculul promisiunilor alzheimeriene, este însăși infrastructura uitării noastre. Dacă îi dai în cap presei, în intenția de a decerebra animalul pe care îl mulgi, riști de fapt să trezești ceva mai adânc în el. Ceva care uită mai greu. Nu știu în ce ar putea consta acel ceva, poate în niște oameni care s-ar trezi din somn și ar începe în sfârșit să gândească, poate în niște cărți, aceastea având memorie mai lungă – mai țineți minte cozile la librării pe vremea altei Ere de Aur?
Nu e mai bine să lași presa la locul ei, cu zbieretele ei de o zi, cu propaganda ei fără intenții serioase, fără planuri, fără vreo picătură de subversivitate în ea? Cum ar putea fi periculoasă vreuna dintre “campaniile” de la Realitatea TV, care nu vor nimic, nu fac nimic, doar molfăie niște sloganuri secătuite? În plus, când chiar nu vrei să mai fie zgomot în jurul pumnului care se strânge, presa e foarte distractibilă în oligofrenia ei, trebuie doar să-i arăți o mâță pe gard și o să te uite instantaneu, lătrând disperată la mâță. Nu, eu cred că presa de azi e foarte utilă puterii așa cum e ea. De ce să o schimbi, și cum ai putea să o schilodești suplimentar?
Nu știu cum e cu propaganda virtuală. Ca să fiu sincer, mi se pare că propaganda virtuală are un potențial foarte mare de autoanulare. Există niște voci puternice “în virtual”, și unele au apucat să se facă puțin auzite înainte ca reacțiile să fie sufocate undeva în labirintele IRL, la distanță sigură de Minister. Dar pentru fiecare voce puternică, sunt atâtea lătraturi contra, încât haosul, mișcarea browniană sau postmodernă, sunt deocamdată intacte. Vorbim cu toți cu certitudinea că vorbim, în esență, singuri. Din contră, să te apuci să blochezi accesul la platformele de bloguri ar putea să sporească brusc interesul pentru acestea.

Sigur, putem să ne imaginăm o zi… Dar suntem încă foarte departe de acea zi.

About The Author

18 thoughts on “Infrastructura uitării

  1. Off-topic, probabil.
    Ieri am asistat la un examen, candidata era rusoaică. A explicat în amănunt o teorie a științelor sociale, examinatorul a întrebat cum s-ar aplica teoria într-un context concret, iar în loc de răspuns a venit contra-întrebarea quasi-spontană, uluitoare, a candidatei [cu accent rusesc]: Ach, aplicație, chiar credeți că are cineva nevoie de asta? Și comentariul meu în discuția de după examen: Iată o manifestare tipică a mentalității postcomuniste. În comunism, învățam pe dinafară discursurile tovarășului și hotărîrile plenarei, și păstram pentru noi, cu destulă strictețe, dubiul asupra aplicabilității concrete. După comunism, percepția conținutului a rămas la fel de rarefiată (deși conținutul în sine este altul, uneori mult mai dens), în schimb dubiul este scris pe peretele din față cu litere mari și albe pe fond roșu.

    Cam pe’aici bănuiesc eu efemeritatea presei. Circumstanță agravantă: conținutul ei nu are densitatea materiei de examen de absolvire a unui studiu de științe sociale. Nici pe departe.

  2. asta cu atacu’ presei e scornită tot de titluri umflate cu pompa, în acelaşi scop: acela de a da în actuala putere. să ne amintim vremurile lu’ Năstase, unde presa era cumpărată toată de către puterea, de atunci, pesedistă. acum pesedeul este la antene, iar vântu’, de la irealitatea, ţine isonu’ tot opoziţiei actuale. aşa că cum poţi tu spune, Vlad, că irealitatea ce rău poa’ s facă? 🙂 păi în campanie sărăcuţii ce rău au făcut, decât că au minţit şi dezinformat.
    aşa-i că nu prea înţelegi p c lume trăieşti, scumpule? 😀

  3. Sincer, ma asteptam ca dupa ultima campanie electorala sa se sparga buba si, incet, incet, sa asistam la o schimbare de paradigma in spatiul mass media. In campanie am ajuns sa’mi pun miinile in cap. Mult zgomot, enorm de mult zgomot din toate directiile. Rationalul nu mai avea loc nici daca ar fi existat. La un moment dat nici nu mai conta ce spui si ce nu, rezultatul era acelasi (de altfel Roberta Anastase a facut un experiment in plen citind o prostie si nimeni nu a bagat de seama, urlau in continuare aceleasi lozinci).

    Din pacate nu se intrevede nici o schimbare. Ceea ce parea un maxim de unde urma sa se revina la normal (care o fi normalul?) s’a dovedit a fi un platou. Teoretic n’ar trebui sa rezistam prea mult aici, cere prea multa energie. Dar, dupa cum bine stim, romanul gaseste oricind resurse pentru a se impusca singur in picior, asa ca s’ar putea sa mai trebuiasca sa rezistam o vreme.

    Exasperarea mea este legata de un singur aspect, in mijlocul urletelor astora nici un profesionist care sa’si vada de treaba si sa rezolve cite ceva din problemele Romaniei nu are nici o sansa. Nici nu mai avem nevoie de hoti, coruptie, nepotism. Haosul este suficient pentru a nu iesi din criza.

  4. Faptul ca Roberta Anastase a citit o prostie a fost un experiment? Sa intelegem ca e pasionata de cercetare, ca o tine din experiment in experiment?

    Probabil tot un experiment e si coruptia generalizata, care oricum nu ne face niciun rau. Noi, haotici si incoerenti cum suntem, ne facem singuri rau. De-aia e nevoie sa fim tinuti sub control strict. Ar trebui sa fim recunoscatori ca ni se asculta telefoanele, ni se citesc mailurile, suntem urmariti pas cu pas. La cat suntem de indisciplinati, suntem un pericol pentru siguranta noastra. Nu stiu cum nu intelegi ,Vlad. Siguranta statului e sinonima cu siguranta noastra, statul suntem noi, si cum suntem cam prosti sau nepriceputi, e nevoie de cineva deasupra, care sa ne monitorizeze si sa ne apere de propria prostie. Deasupra statului sunt cam toti care ne conduc, pentru ca pentru ei nu exista legi, legile sunt pentru noi.

  5. A fost un experiment pentru ca a fost facut ca experiment. Intentionat, cu presa anuntata anterior, daca imi aduc aminte bine contextul.

    Vezi tu, reactia ta, si imi pare nespus de rau sa scriu asta, se inscrie perfect in atmosfera pe care o descriam anterior. In loc sa fii socat ca in Parlament se pot citi aiureli fara ca nici un parlamentar sa se sesizeze, reactia ta este de tipul “jos Guvernul care ne asculta telefoanele”.

    Pai ce e mai rau, da’mi voie sa te intreb, sa ni se asculte telefoanele sau sa avem un Parlament in care nimeni nu asculta ce spun ceilalti? Ce ai vrea sa repari, efectul sau cauza?

    Nu vreau sa sune pedagogic dar daca continuam sa reactionam emotional vom ramine prizonieri ai efectelor. Doar ratiunea ne poate intoarce cu fata catre cauze. E usor sa’i injuri pe Basescu, Geoana, Tariceanu (si care o mai trece pe acolo), e usor sa te inflamezi. E ceva mai greu sa faci o analiza (root cause analysis, cum ii spun americanii tai) si sa vezi de unde pleaca problemele.

  6. Ha, ha, imi plac conexiunile. Stai linistit, le stiu foarte bine. Si ma amuza sa ma joc cu ele.

  7. Intotdeauna cel mai grav lucru va fi invadarea intimitatii.Pot sa ma uit la spectacolul din Parlament cu destula detasare. Noi i-am ales, sa ne spalam pe cap cu ei. Dar nu pot sa accept sa mi se invadeze intimitatea. E o linie de demarcatie importanta intre spatiul public si cel privat. Cand spatiul privat imi este violat, ajung in Orwell sau Atwood.Cand cel public e circ, pot ramane spectator.
    Dar astept cu entuziasm analiza rationala a cauzelor adanci.

  8. Hahahaha… Hai ca asta e buna. Inteleg de aici ca lumea politicului e o chestie cumva distanta, o lume care te atinge doar in masura in care iti abuzeaza orwelian intimitatea. Iar daca nu face asta, faca ce\’o vrea. Daca e circ, e circul lor.

    Si cam ce cale legala si democratica ai urma tu pentru a\’ti apara spatiul privat daca Parlamentul iese din ecuatie? Parerea mea este ca nu exista nici o alta cale dar sint dispus sa analizez alte variante daca mi le oferi.

  9. hahahaha. Asta e si mai buna. Daca tu crezi ca trebuie sa te lupti cu papusile, nu cu papusarul. Papusile din parlament sunt la fel de neputincioase ca si noi. Singura deosebire e ca motivul slabiciunii lor e murdar. Dar lupta-te sa eficientizezi parlamentul! Whatever! Hahaha

  10. Tot nu mi’ai spus care sint mijloacele alternative prin care poti lupta cu papusarul (orice ar insemna asta pentru tine). Din cite imi aduc aminte nu traim intr’o democratie directa ca sa poti avea, ca individ, ceva de spus in proces. “Din pacate” simulam o democratie indirecta si, in cadrul acestei paradigme, unica sansa este sa ne alegem un Parlament care sa nu doarma la sedinte, sa asculte ce spun ceilalti, etc., iar cind nu fac asta sa ii amendam electoral.

    Asta daca nu cumva propui alternativa unei revolutii, caz in care argumentele devin altele.

    Vezi tu, in lumea in care traim, in special datorita dimensiunii populatiei, numarul de lucruri semnificative pe care le putem influenta direct este foarte mic, daca nu o fi chiar nul. Dar asta nu ne impiedica de la a gasi solutii inteligente de influentare indirecta.

    E drept, ramin mereu celelalte doua optiuni, sa pleci din tara sau sa te plingi in continuu ca totul merge prost fara sa faci nimic, nici direct, nici indirect, pentru a le schimba.

    Diferenta dintre punctele noastre de vedere nu rezida in viziunea asupra calitatii Parlamentului existent. Amindoi spunem acelasi lucru din acest punct de vedere (ai nostri sint varza, de aici am si pornit). Ceea ce afirm eu, diferit de tine, este ca nu poti avea calitate superioara a vieti politice (si nu numai) pina nu rezolvi aceasta problema. Si nu inventez roata, istoria a demonstrat ca, dincolo de toate celelalte surse potentiale de presiune (presa, societatea civila, sindicate), Parlamentul este cheia de bolta a unei democratii sanatoase si a unui stat de drept adevarat.

    Ah, inca ceva. As prefera sa incerci sa te joci de’a argumentatia. Hai sa lasam joaca de’a cuvintele pentru bloguri si forumuri de speta ceva mai joasa. Evident, numai daca ti se pare ca merita.

  11. Ce vrei, nu pot sa-mi depasesc conditia, de speta mai joasa. Asa ca inchei comentariile. Las loc superioritatii argumentatiei din inaltele spete. Wish you well!

  12. Oh, come on! Invitatia era cit se poate de sincera. E atit de greu sa pui un argument in 2-3 cuvinte?

    Credeam ca este o dezbatere, nu un concurs despre cine este mai smecher/arogant/tare in cuvinte tari.

    Iar daca am jignit in vreun fel si asta este motivul pentru care te retragi, iti cer scuze. Nu asta a fost intentia, imi pare rau daca a rezultat altceva.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.