După ce am umblat printre flamingi roz și am făcut baie într-o mare fără miros și nu prea adâncă (așa e, A.), după ce mi-am înmuiat solzii într-o mediterană de ianuarie și m-am încălzit apoi desculț doar pe trepte de marmură, nu știam cum o să găsesc litoralul meu strămoșesc, acolo unde s-a încheiat fiecare an al vieții mele, fără excepție, și unde sper să-l închei și pe ultimul când o veni.
L-am găsit și mai părăginit decât îl știam. Hotelurile comuniste zac abandonate pe plajă, locuite doar de roiuri de lăstuni. Les nouveaux riches sunt toți aglomerați în Mamaia, care, cu cluburile ei bambu și plajele șezlongate H2O, bouncerii obeji și animatoarele împăiate cu polimeri a ajuns posedată de un prost gust pustiitor, pe lângă care manelismul este un exemplu de nobilă autenticitate. Vama Veche este locul în care corporatiștii tineri, după ce s-au jucat de-a hipioții o vreme, s-au săturat și își construiesc și ei cluburi și vile de 4 stele, în timp ce “vamaiotismul” a rămas un fel de snobism decadent cultivat în reviste culturale tiranice. Toate astea sunt lucruri deja vechi, le știați deja, ele nu fac decât să se înrăutățească.
În Mangalia, în a cărei liniște provincială și taină non-turistică mă ascund mereu, cândva pozasem această tufă de roze, lipită de una dintre ultimele case vechi mangaliote, pe strada Frumoasei. Casă și tufă au dispărut anul ăsta, în locul lor se cască o groapă mare plină de flori mov. Mormintele caselor, spre deosebire de cele ale oamenilor, sunt goale, negative, râpe.
Și atunci, ce mai e?
Mai e.
Mai e Marea, pe care Băsescu, spre deosebire de Nicanor Alvarado, încă nu a vândut-o, și care ar putea totuși să nu devină o mare moartă, în ciuda faptului că fundul ei rămâne cea mai mare zonă moartă din lume. Marea, care în diminețile înnorate are exact aceeași culoare cu a cerului, și ai impresia, de la terasa cu autoservire și gogoși Amicii, că bărcile pescărești plutesc într-un hău nediferențiat. (Chiar, oare “hău” și “haos” or avea o etimologie comună?)
Mai e Luna plină răsărind din Mare, roșie ca Soarele, cum am văzut-o noi ieri, fără să știm dinainte.
Mai sunt copii care încă se joacă cu mingea în fața blocurilor pitice și scorojite de soare și sare.
Pisicile care dorm pe sarcofagele grecești, năpădite de această ciudată și blândă ciumă a bălăriilor mov.
Hotelurile de pe faleză, nerenovate și foarte albe, care, neavând termopane, nu pot împiedica respirația valurilor să inunde noaptea camerele.
Smochinii care cresc liberi și nebuni, fără să-i bage nimeni în seamă, prin curțile caselor mari evreiești, lăsate în paragină.
Sălcioara, Elaeangus angustifolia, care, deși seamă ca două picături de apă cu măslinii din satele cu obloane albastre și flamingi roz, nu se înrudește nici de departe cu ei, și crește miraculos din nisip sau din piatră, umplând falezele, nu se teme de ger și crivăț, nici de căldura ucigătoare care bate dinspre Bărăgan, miroase amețitor primăvara iar vara face niște fructe foarte dulci (puteți să gustați, nu-s otrăvitoare) care nu servesc la nimic, dar pe care le haleam mai ceva ca pe corcodușele verzi, când eram mici.
Tătarii care zâmbesc tot timpul din ochi.
Mormintele din curtea lui Esmahan Sultan, chiar dacă, nu pricep în ruptul capului de ce, le-au scos din hieroglifa de alei pe care o desenaseră în curtea geamiei, și le-au ordonat ca la armată.
Festivalul de folclor din port, unde am nimerit tot din întâmplare (nu era trecut nici măcar pe site-ul primăriei organizatoare și nu beneficiat nici măcar de vreun afiș amărât, spre deosbire de Party the mission cu DJ rahat prăjit pe plaja Ibița dân Mamaya) dar unde am văzut cu gura căscată cadâne turcești, georgieni zburători și mexicani chiuitori, și unde lumea țopăia de-adevăratelea.
Simigeria din piață, unde de când mă știu eu fac șuberek, și care nu reușește să dea faliment.
Bătrânul trib de lebede mangaliote care a renunţat la timditatea prudentă şi acum fraternizează cu oamenii pe plaja Siemens, pentru că fraţi suntem cu toţii.
Toate astea și multe altele (mai ziceți și voi), și faptul că toți suntem atrași de mare, sentimentul oceanic, și încă ceva, ceva ce încă nu pot să explic, poate faptul că Marea Neagră e mare nostrum, ceva care face, cum zicea un comentator, ca Marea Neagră să fie mai mare decât alte mări.
LE: Şi acum, la cerere, poze. N-am reuşit, din lipsă de trepied, să pozez cum trebuie clarul de lună, am pus totuşi o poză şi cu el. De asemenea, poze cu pisici printre ruine şi bălării roz, ba chiar şi un curcubeu, deasupra mării, care însă a refuzat să se imprime bine pe poză. Provocare: în poze este ascunsă o girafă! Unde? Enjoy!
Și poze? Poze?
Nu că ce-ai scris n-ar fi mai bun sau ar vea mai cu puțină imagine, dar ne-ai obișnuit cu nărav vizual.
Si ruinurile? Nu mai sunt in subsol de hoteluri?
Dar casele vechi cu gherghine, nu trandafiri, gherghine de toate culorile.
Păi pun și poze, dar nu sunt încă acasă. Cum ajung, pun și poze cu bălării mov.
Gata, poze!
pai girafa e in poza cu girafa. sau aia coloratii de zboara cu copilu’
Ai găsit-o 🙂 E mozaicul comunist de pe Casa de Cultură din Mangalia. Când eram mic, eu nu o vedeam pe doamna aia care îşi oferă copilul unui viitor luminos, ci o girafă.
A băgat Înterneţ la spital?
Vlad, pot să-ţi spun că doar uitându-mă la thumbnail-urile pozelor şi fără a citi textul, eu chiar am crezut ca e o girafă. Sigur, când măreşti poza se vede altfel, realist-socialist…
De la Hotelul Siemens, dacă urmăreşti poteca de beton ce urmăreşte, la rândul ei, linia falezei la semiînălţime, treci pe lângă staţia meteo şi, dacă mai mergi puţin, dai de Cazemată. E o fostă cazemată din cel de-al Doilea război mondial, pe care s-au pus nişte băncuţe şi un acoperiş de stuf, şi unde se bea cea mai bună bere rece la halbă (Malbera!) şi se mănâncă cei mai buni mititei cu muştar pe tăviţă de carton ponosit, ecologic. Dac-o mai fi, vreau să zic, că n-am mai trecut pe-acolo de 11 ani.
Nah, pentru mine marea este indisociabil legată de Mangalia. Restul e vrăjeală pentru turişti. Iar dacă ai norocul să stai în gazdă la nişte turci sau tătari, în vreo casă cu ricini, gândaci de Colorado, privată “turcească” fără apă, mirosind a clor, zeamă dulce de pepene verde rămasă pe faţa de masă din plastic (cu imagini reprezentând fructe), plici de muşte la îndemână şi fâşii subţiri de plastic în uşă împotriva insectelor înfoindu-se molcom şi foşnitor în adierea leneşă a vântului, eşti cu adevărat la mare!
Scăriţa aia care coboară prin iarbă trece prin dreptul fostei vile a PCR. Imaginea cu drapelul care cere Viagra ştiu de unde e, dar nu pot spune exact. Cred că e spaţiul din faţa Casei de cultură, unde se amplasează scena pentru Festivalul Callatis. Este?
Plinbare în juru’ la Marea Neagră.
A.: cazemata cu micii e la locul ei şi prosperă. Drapelul e unde ai zis tu, dar de ani de zile festivalul Callatis se ţine pe o barjă ancorată în port.
Şi nu mai lucrez la spital 🙂
si tu esti unu’ din ala caruia i s spala creieru’ usor cum ca Basescu e de vina la tot? pff…
in rest, misto p unde-ai fost. da’ iarasi nu inteleg c ai cu alegerile oamenilor pentru fitze sau silicoane sau ce-or mai fi. bine ca esti u mai breaz, c s n mai fcem.
:)))
sau
:(((
îmi pare rău de litoralul ăsta amărât al nostru, e copilăria mea acolo
n-am mai fost de 12 ani la Marea Neagră românească
de fapt eu am vrut să postez în sfârşit un comment la tine doar ca să-ţi spun că, într-adevăr, ”hău” şi ”haos” [dar şi ”gaură”] au aceeaşi origine
– radicalul indo-european *[g]haw = groapă, râpă
MB, așa o fi, dar ai găsit o referință, pe undeva? În dex, la “hău” scrie “etimologie necunoscută”.
uite şi on-line:
http://www.etymonline.com/index.php?term=chaos
[cuvânt de verificare:macmac, LOL]
Da, dar acolo nu zice nimic de “hău”.
Diligentreader: mda, mai sunt ruinuri sub hotelul president, și presupun că sunt peste tot, dar cine le vede? Și cum arată o gherghină? Cum zice A., planta ornamentală cea mai răspândită în Mangalia pare a fi ricinul.
Kingdom Plantae – Plants
Subkingdom Tracheobionta – Vascular plants
Superdivision Spermatophyta – Seed plants
Division Magnoliophyta – Flowering plants
Class Magnoliopsida – Dicotyledons
Subclass Rosidae
Order Rosales
Family Rosaceae – Rose family
Genus Crataegus L. – hawthorn
Species Crataegus pinnatifida Bunge – Chinese haw
Prin urmare gherghinul e un dicotiledonat, da’ nu e din familia cucurbitaceelor.
Ok,dalii.Bunica mea le zicea gherghine.Nu stiu cate sunt in Mangalia, dar casa in care imi petreceam eu cate “o luna la mare”, avea curtea plina cu gherghine de foarte multe culori si forme, exact cum avea bunica.Eu cand ma gandesc la Mangalia, vad intai gherghinele, pe urma marea.
Un tout petit bouquet flottant à l’aventure
Couvrit l’Océan d’une immense floraison
Au bord de la Seine
Je pétais dans l’eau.
Ça faisait des bulles,
Ç’était rigolo.
Au ce, asta nu-i poietică?
Nu doar în Mangalia, ci cam prin toată Dobroudja, din ce-am văzut eu.
Foarte frumos. Tu ai scris-o?
Bineinteles ca A a scris-o. Nu-i recunosti poetica?
Da’ unde lucrezi, sa nu fie cu suparare? Gata cu medicina?
Dana, ba nu, îmi fac deocamdată propria meserie într-o policlinică privată.
Nţ! Am găsit-o acum vreo 10 ani în “Pl@i cu boi”, într-o rubrică semnată de Ex@rhu. M-a amuzat teribil, aşa că am ţinut-o minte. De altfel, probabil că sunt singurele versuri pe care am reuşit să le memorez vreodată. A, ar mai fi şi golăneala aia cu “Don Giovanni, a cenar teco…”, da’ aia-i şi cu muzică, deci nu se pune.
Traducerea versurilor de mai sus (dată tot de Ex@rhu) era:
Pe un mal de Senă
Făceam p^rţ în apă.
Ieşeau bule multe,
Mă distram oleacă.
Nu ştiu tu cum simţi, dar pe mine cel mai mult mă amuză acel “oleacă” din final.
Şi nu, nu cumpăram “Revista lui D1nescu” – o împrumutam de la o colegă, mă hlizeam şi i-o dădeam înapoi. Sunt om serios, ce naiba! Intelectual!
Dilijăntule, toate ca toate dar pe blogul ăsta există nişte limite care nu trebuie depăşite, că altfel iese cu scântei:
1) nu ai voie să-l tachinezi pe Vlad cu referire la “Rapid Bucureşti” (clubul de fotbal). (A propos, Vlad, mai există? Prin ce divizie?)
2) este vorba de “A.”, nu de “A”. Cu punct, da? Este o chestie de rafinament pe care nu vreau s-o explic aici – oricum, în linii mari este pentru a marca enorma diferenţă faţă de amărăştenii dispreţuibili care semnează doar “A”. Un fel de “slow-food” faţă de “fast-food”. Sau, mai pentru intelectuali, “Lentoarea” de Kundera. Punctul ăla e ca factorul “2.pi” în faţa anumitor integrale: poţi să nu-l pui, dar asta spune ceva despre tine. Chestie de rafinament, cum ziceam… Nu intru în detalii…
“A” fără punct e ca amărâţii ăia care scriu în grabă, fără diacritice, punctuaţie şi spaţiere. Pff, dezgust! Şi eu scriam fără diacritice, dar de când am văzut lumina pe blogul lui Vlad, demult, prin 2007, mi-am schimbat viaţa şi n-am mai privit înapoi. Chestie de standing, mă-nţelegi…
Eu-s cu sittingu. Daca ma invatati si pe mine cum se face cu dia-criticile ma conformez. Altfel asta e. Pe bloguri nu-mi ies rafinamentele de genul asta.
Desi nu ma deranjeaza sa fiu scanteietoare. Si nici sa-i fac pe altii sa fie.
Am uitat sa ma semnez ca-s pe calculator strain.
Dilijanta
Totuşi, încerc să-mi imaginez cum poate face cineva pârţ în Sena, stând pe mal. Probabil, picioarele sunt pe mal, iar fundul în apă, lucru care e greu de realizat dacă nu te ţii cu mâinile de vreo cracă. E ca în poezia aia a lui Eminescu, în care poetul îndrăgostit ţinea în mână atât cârma cât şi lopeţile (motiv pentru care îi şi scapă.)
sau ca în poezia ailaltă tot de Eminescu cu fata care pune fruntea pe pieptul lui şi el îi sărută buzele
Acest lucru cred că este posibil la klingonieni, cu condiția ca iubita să stea suspendată cu capul în jos.
Nu se poate sA. n-o stie (fiindca face bule):D
http://www.youtube.com/watch?v=3Wf0xLz4Szc
Ai citit şi tu textul ăla haios al lui Topârceanu?
păi cred că da