Când am terminat de povestit, Ablai m-a privi gânditor, sau cel puţin aşa am crezut.Ochii nu i se vedeau înapoia întredeschiderii pleoapelor, subţire ca muchia unei foi de hârtie. Nici gânditor nu ştiu dacă era, pentru că nimeni nu şi-a putut închipui vreodată ce se petrece în capul lui Ablai, dacă e vorba de gânduri ca ale noastre, sau de altceva, ce nu se aranjează în cuvinte. Până la urmă, ştiam, speram că avea de gând să spună ceva, dar drumul lung pe care mintea lui de nerostit îl parcurgea ca să fie totuşi pusă în câteva cuvinte, niciodată prea multe, transmutaţia misterioasă şi rară care-l făcea pe Ablai să pară, pentru scurtă vreme, că e ca noi toţi, un om cu temeri, îndoieli şi care emite vorbe, era chiar mai greu de înţeles şi de descifrat decât însăşi mintea lui Ablai.
În sfârşit, începu să vorbească, răspicat şi mai mult decât îl auzisem vreodată. Nu cred că aş putea să rescriu exact tot ce a zis, nici felul în care a zis-o, care la Ablai lăsa mereu impresia că e mai important decât ceea ce zicea. Era oboseală în vocea lui, liniştea celui care a văzut prea multe şi care nu se mai teme de nimic, dar şi nerăbdarea celui care ar vrea să mai vadă încă. A spus că adună indicii şi aşteaptă de atâţia ani, şi că firul nu face decât să se tot întindă, devenind atât de subţire încât ai impresia că va plesni îndată, în schimb doar se întinde şi se subţiază şi mai tare. A mai spus că toate faptele extraordinare care ne aşteaptă s-ai petrecut deja, şi că tocmai faptul că ele aparţin unui trecut îndepărtat le face să fie aurite astfel, cum sunt basmele şi legendele înflorite de-a lungul anilor de zeci de povestitori. Că doar în basme morţii se amestecă fără deosebire cu vii, aşa cum am păţit eu şi cum i-am povestit, şi că, atunci când trăim vremuri de basm, înseamnă că trăim nişte vremuri al căror sfârşit e atât de aproape încât e ca şi cum ar fi avut deja loc, dar că uite, sfârşitul nu mai vine odată, deşi îl tot vede şi îl aşteaptă de un car de timp, şi noi devenim treptat figuri legendare în viaţă. Că dacă o să o tot ţinem aşa, într-o zi o să ne trezim fără pământ sub picioare, fără pietrele de râu de pe strada Amiezii, suspendaţi într-un hău în care aerul însuşi riscă să fie închipuit, şi atunci ce-o să mai facem? Că s-a săturat şi că vrea şi el să moară liniştit ca toţi oamenii, dar că tineretul, ce face? Nimic, visează, şi tare îi e teamă că nici uriaşii de demult dacă s-or scula şi or veni să facă ei treaba în locul nostru, n-ar mai reuşi. Şi multe asemenea mi-a mai zis, deşi nu cuvintele astea. Însă de-a lungul timpului, am ajuns să-l cunos aşa de bine pe Ablai încât ştiu exact ce ar zice el într-o anumită situaţie, ceea ce e amăgitor, pentru că ştiu că acum scriu mai curând ce ar fi zis el (cu alte vorbe, mai simple, cum eu n-aş putea să scriu) decât ce a zis de fapt. Îmi aduc aminte totuşi foarte bine că, după ce a tăcut, şi-a scos şlapul din piciorul stâng şi l-a folosit ca să pocnească gândacul ce se plimba pe masa de plastic.

About The Author

31 thoughts on “

  1. Catherine, Stroescu nu prea obisnuieste sa-si termine povestirile. Ne serveste doar fragmente din asta, din cand in cand.

  2. Cred ca asta-i o poveste pe care trebuie s-o scriem toti.O traim, dar ar trebui sa facem un pic de efort sa mai si editam.
    Interesant, Domnul Stroescu. Interesant. As putea spune surprinzator de interesant.( Sa zica apunct cum pot sa pun un big smiley aici.)

  3. la dex zice ca vine din lb. turca, in care ar insemna scamator sau ospatar. hmm, adicatelea ospatarii sunt prin definitie smecheri?!

  4. I have lived enough, having learned one thing: that words have no end
    Godess and maiden and queen, be near me now and be friend

    🙂

  5. Că doar în basme morţii se amestecă fără deosebire cu vii, aşa cum am păţit eu şi cum i-am povestit, şi că, atunci când trăim vremuri de basm, înseamnă că trăim nişte vremuri al căror sfârşit e atât de aproape încât e ca şi cum ar fi avut deja loc, dar că uite, sfârşitul nu mai vine odată, deşi îl tot vede şi îl aşteaptă de un car de timp, şi noi devenim treptat figuri legendare în viaţă. Că dacă o să o tot ţinem aşa, într-o zi o să ne trezim fără pământ sub picioare, fără pietrele de râu de pe strada Amiezii, suspendaţi într-un hău în care aerul însuşi riscă să fie închipuit, şi atunci ce-o să mai facem?

  6. Turambar, excelentă metrică. E mereu o plăcere când dumneata sau Swinburne treceţi pe aici, darămite amândoi!

    Dt, haiti!

  7. Da de ce seamănă cu Sf. Copilăriei? Ce roman cumplit, sau așa mi s-a părut acum vreo 17 ani, când l-am citit. Și zicând asta, îmi dau seama, cred, de ce ar trimite textul de mai sus la Sf. Copilăriei.

  8. Revin aici pentru ca simt ca asta e un subiect muuult prea nedreptatit.A si disparut in mod misterios fara ca lumea sa devina dintr-o data mai atenta. Si tocmai asta trebuia sa-l faca mai ispititor. Cand colo, mare inghesuiala la euterpe goale!Eu vreau continuarea la povestea asta,daca nu va suparati, maestre. Ca goliciuni sunt usor de gasit peste tot prin preajma, si nu numai revenirea corpului gol fara rusine ca statement e o trasatura a epocii ce cu umilinta sau onoare(dupa buget?), o traim. Ci si presimtirea extra-ordinarului si a apropierii sfarsitului- a ce? In lume se creeaza organizatii care au ca scop salvarea lumii ( vezi http://www.avaaz.org/en, ca sa nu vorbim de cele spirituale)si la noi, daca deschizi subiectul, se uita lumea la tine ca la nebuni.Totusi, ce facem cu lumea? Goala sau imbracata, ar trebui intai sa fie.Si se aude ca se duce. Repede. Tineretul, ce face?

  9. Tineretul face ce a făcut dintotdeauna. La fel şi lumea, de altfel. Întotdeauna “evenimentele curente” par catastrofice şi extraordinar de importante. Pe termen lung, însă, toate evenimentele astea sunt parte dintr-un normal.

    Istoria merge înainite, iar Lumea nu se va sfârşi. A mai avut ocazia asta.

  10. Diligentreader, mulţumesc pt interes. De mai mulţi ani tot coc povestea la nisip. Poate că într-o zi o să iasă, poate că nu.

  11. Hai domne ca si discutia de la muzica e destul de serioasa.

    Aici este o incercare literara a lui Vlad, mai putin un indemn la rivolutie, asa crez io.
    La critica literara nu ma bag. Urmaresc insa cu interes maxim orice eventuala viitoare lansare de carte de-a lui Vlad (care si el si noi meritam sa se ishte vrodata).

  12. Aoleo, ce rivolutie, Madelin? eu vorbesc de o tema actuala interesanta, obsesia caracterului special si de final de capitol al vremurilor noastre, tratata foarte frumos de Vlad. Tu de ce vorbesti?

  13. Păi cine are obsesia asta diligentreader?
    Şi, doi, chiar au vremurile noastre un caracter special şi de final de capitol? – că io tare mă îndoiesc.

    Vlad, da, cafia d’aia. Vin cu un ărăgăzel mic. O să mă îmbulfoiez şi eu pe lângă tine, stau la masă când dai autografe şi ascut creioane sau aranjez pixurile, oricum, să apar şi io in poză. Păi ce, ne cunoaştem de ieri de azi?

  14. O obsesie de final de capitol este, tapire. Capitolele le scriem noi. Că nu e “finalul”, sigur că nu e. Dar nu mă simt un pionier. Mă simt locuitorul unei lumi foarte vechi unde totul a fost văzut şi făcut. Sigur că NU e aşa, că mai sunt atâtea de făcut, dar nu e ciudat că simţim altfel? De ce în anii 50 era la modă Asimov şi călătoriile interstelare, iar acum e Neil Gaiman şi poveşti victoriene prin cimitire?

    Unii zic că sfârşitul lumii a şi trecut 🙂

    Pe mine însă nu mă interesează sfârşitul lumi, sau al capitolului, nici senzaţia de sfârşit al acestora. Ci ceea ce mai rămâne post-final. What lingers on. În eventualitatea infinitesimală în care o să scriu mai mult decât aceste însemnări de blog, despre asta va fi.

  15. Ia te uită, am primit şi un feedback. Pe foarte scurt, am adunat tot ce am crezut că e mai bun în Mahala, am periat, am dezvoltat niţel unde era chiar eliptic, şi am trimis la concurs, de care ştiam de la Madelin. După cum ziceam şi aşteptam, nu am câştigat, dar tocmai am primit (la cererea mea) un feedback din partea juriului. Pe care o să îl împărtăşesc cu dumneavoastră.

    Texte relativ interesante, cam simpliste dar promiţătoare; deocamdată nişte exerciţii.

    Cool, huh?

  16. meh, grea sarcina sa citesti atatea scriituri si sa-ti dai cu “feedbacku” apoi…
    si nu, mie nu-mi par simpliste textele lui vlad. iar relativ interesante nush cum vine. de promis, promite, debunaseama, da’ or fi inteles ei ce anume?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.