Omenirea a fost dintotdeauna împărțită în diverse categorii. Într-o vreme, categoriile astea au tot crescut. De peste 60 de ani însă constatăm efectul contrar. Nu până demult, de exemplu, mai existau țări (poate unii dintre dumneavoastră își mai amintesc). Nu doar aspectul birocratic sau economic al frontierelor, ci țară în sensul de grup de oameni cu care, nu numai că aveai în comun o limbă și un teritoriu, ci grup care făcea parte din tine în aceeași măsură în care făceai tu parte din el, de care te legau fire și sentimente pe care astăzi practic nu ni le mai putem imagina. Astăzi nu mai există țări. Asta nu ar fi nimic, sau poate chiar ar fi un lucru bun, dacă e să îl credem pe John Lennon orice țară e un lucru rău. Dar mărunțirea omenirii continuă nestingherită la niveluri mult mai adânci decât cel național.
Zilele trecute, beam o bere cu un prieten, undeva pe lângă biserica rusă și biblioteca națională (cuvintele au adesea o inerție, astfel că încă se mai folosesc unele precum “rusă” și “națională”). Amândoi provenim din familii mari și complicate, care s-au împrăștiat pe fața pământului și s-au rarefiat, dar care cândva au prosperat și au avut suficient clei interior încât astăzi să ne putem revendica acei strămoși care s-au ridicat deasupra celorlalți și au reușit să-și amâne uitarea. Apoi am stat o clipă și ne-am gândit cam cât timp petrecem noi astăzi cu familiile noastre extinse. Cât de des ne vizităm verișorii, mătușile, sau chiar bunicii, care mai avem, sau chiar, da, părinții. Cât de des ne adunăm toți laolaltă, sau mai bine zis, dacă ne vom mai aduna vreodată laolaltă, măcar la nunți și înmormântări.
Mi-am dat seama atunci că nu numai națiile, dar nici familiile nu mai există. Că orice grad de rudenie mai mare decât unu își pierde semnificația.
Ce mai urmează? Prietenii? Deja un prieten poate dispărea din viața mea timp de decenii, nimic nu-l va obliga să-mi scrie măcar o scrisoare pe an. Vom rămâne prieteni, în sensul în care unele lucruri dăinuie într-o altă lume, în care mai există lucruri nemărunțibile, dure, dar nu vom mai ști unul de altul nimic, dacă ne-om fi însurat, om avea copii, om fi sănătoși sau dacă om trăi. Și dacă vreodată întrebările astea ne-ar roade remușcător, avem oricând Facebook ca să fim up to date.
No man is an island? De pe ce planetă îndepărtată vii, John Donne?
Dar de ce se întâmplă chestia asta? Nu mai avem timp, zic unii. Sanchi. Timpul liber e mult mai mult decât acum 100 de ani (când noțiunea de timp liber nici nu exista).
Unii zic că e vorba de narcisism. Nu capitalism, nu corporatism, nu consumerism. Ci străvechiul narcisism, ajuns epidemic. Tind să fiu de acord, dar asta nu e o explicație, ci o reformulare. Ce ne-a adus în singurătatea noastră autarhică? Am căutat-o de la începuturi, poate în speranța de a fi asemenea vreunui zeu, sau am nimerit în ea din greșeală? Sau e poate pentru că suntem atât de mici și mulți, încât ne e teamă să uităm de NOI măcar o secundă, să nu cumva să pierdem și infinitesimala identitate care ne închipuim că ne-a rămas? Poate că țările există, dar nu mai au locuitori, ci doar mase informe, iar noi, speriați de informitatea noastră, ne-am părăsit țările și familiile și ne-am refugiat pe insule a căror geografie nu o știm, și nici nu o vom ști, dar în care nu vom găsi nimic nou, ci doar gropi ale marianelor.
Nația și familia sînt categorii pe care ne-am obișnuit să le urmărim. Orice categorie se schimbă cu timpul, asta nu e nimic nou. Problema e că nu mai găsim categoriile acolo unde le așteptăm, dar nici nu le vedem pe cele noi care s-au format în locul lor.
Un exemplu actual: Povestea cu homo- și heterosexualitatea este o idee fixă a secolului XX. Termenul “homosexualitate” a fost inventat în jur de 1900 — și multora li se pare că categoriile astea au fost de cînd lumea două mari și late. Acuma categoriile astea se schimbă și multă lume se scandalizează, ca și cînd n-ar avea altceva mai bun de făcut.
Dar, Vlad, nu trebuie să-ți mai explic eu chestiile astea…
E problematic când ești parte dintr-o categorie (poate) dar nu știi care e, cum arată, cine îți sunt semenii și frații. Se cheamă alienare.
Știu eu cum se cheamă? Poate căutare de sine?
da, alienarea, boala secolului… sau, cel puţin, a prezentului. m-a întristat post-u’ tău
Hrm, hrm.
Diligentreader, auzi?
Ah, și Vlad: Care ar fi fost poziția ta dacă ai fi rămas în Franța? *foarte*curios*
Daca-ti spun ca mergem in directia we are all one, te incrunti, precis.Asa cum daca iti spun ca suntem celulele unui singur organism, care e omenirea, si momentul revelatiei acestui adevar vine doar dupa ce experimentezi izolarea totala, desprinderea de orice grup, clasa, natie, scara de bloc,etc,o sa arunci cu ironii. Dar daca mai scrii povestea aia care-mi place mie, o sa-ti spuna si personajul tau acelasi lucru. Numai ca aici e un Tapir de veghe, sa nu alunecam in vise ancestrale.
Ce ai nene cu tapiru?
Una e izolarea totală, şi alta e egoismul, narcisismul total.
Vlad observă disoluţia unui imaginar tradiţional nu în favoarea unuia nou (umanitatea veche, divizată, vs. umanitatea nouă, fuzională), ci în favoarea unui gol de imaginar, care este umplut cu izolare şi singurătate. Nu e vorba că bascii se îmbrăţişează cu spaniolii, talibanii cu americanii şi pakistanezii cu indienii în virtutea revelaţiei vreunei umanităţi comune, ci dimpotrivă, că oamenii s-au săturat de oameni şi fiecare ar prefera să nu-l mai vadă pe celălalt.
De aceea proliferează Skype, SMS-urile, mesageria instantanee, şi nu se mai scriu aproape deloc scrisori mai lungi de jumătate de pagină.
A te îndrepta spre celălalt a devenit obositor, enervant sau plicticos.
“I se spunea Baku”
păi da, soro, ăsta e rolul tapirului. De alunecaţi alunecaţi, dar vin şi vi le mănânc.
Io nu vin cu ironii, vin cu întrebarea “says who?”, care e serioasă.
Iti raspunsesem in multe cuvinte, cand mi-am dat seama ca-ti spun ce stii.
Foarte adevărat ce spui…din păcate, aşa cum scria şi liv-lila mai sus, este un secol al alienării…şi asta, zic eu, pentru că minunatul model de societate la care am ajuns se bazează pe asta: pe egoism, pe narcisism şi mai ales pe egocentrism, pe a pune în accentul doar pe “eu”, pe “ce-mi doresc eu”, pe “să-mi fie mie bine”…Iar aici, să fim serioşi, a avut un mare aport consumatorismul, pentru că e muuult mai uşor să vinzi, să creezi o religie a consumului, dacă îi imprimi omului ideea că numai el contează, că poate avea orice-şi doreşte, indiferent cum, cu ce sacrificii…şi dacă, prin corporatism, îi mai creezi şi impresia că e important, îl ai la degetul mic, gata să-şi neglijeze familia, prietenii, sufletul, pentru a obţine ceea ce i se inoculează că vrea pentru el, că merită etc.
Din pacate, toate astea au contribuit la transformari in interesul pentru altceva decat bunuri, in felul in care oamenii se vad unii pe altii si, mai grav, a contribuit la o criza relationala si a familiei. Oamenii acestia minunati, care pot orice şi care pun accentul pe ce vor, aşa cum tindem sa fim, nu mai au atata nevoie de “celalalt” indiferent ca e vorba de prieteni, relatiile de prietenie devenind din ce in ce mai mult doar “socializari”, de un partener sau de familie.
Am mai scris o data un comentariu la ce spui tu aici, dar a disparut inainte de a-l putea posta. Pentru ca tot sunt eu sleepwriter, mai fac o tentativa, pentru ca ma bantuie subiectul.Oare singuratatea noastra, in care eu nu cred in termenii propusi de tine, nu vine din ceea ce s-a intamplat cu comunicarea? Pe de o parte grupurile mici, familie, comunitate, tara, se dizolva,topindu-se in umanitatea perceputa global. Nu ma duc in satul natal sa-mi vad bunicii, dar zbor la Paris saptamanal, nu mai am prieteni in bloc, dar am prieteni pe blog, din toate colturile lumii.Prin telefon si net am largit lumea cuprinzand toata planeta.Stiu bunici care au invatat sa navigheze pe net,ca sa poata vorbi cu nepotii.pana aici, e ok. Numai ca s-a mai intamplat ceva. Atunci cand existenta noastra se derula in grupuri mici in spatiul real, comunicarea era mai sincera, nu aveam nevoie de masti si ecrane ca sa ne pastram intimitatea. Si vazute lucrurile din partea cealalta, eram mult mai putin controlabili. Acum suntem usor indosariabili.Cine stia ce vorbim si facem noi in satele noastre?Ce libertate!!!! Dar telefonul si netul ne-au dat sentimentul ca tot timpul, in cele mai intime conversatii, suntem in piata publica, si, mai rau, ca nu stim cine asculta si noteaza in piata asta. Si, voit sau nu, constient sau nu, am operat o schimbare in felul nostru de a comunica. Avem tot timpul o cenzura din subconstient, care ne face sa fim mult mai oblique, dupa vorba englezeasca pentru care nu gasesc un echivalent la fel de bun in romana.Comunicam sub din ce in ce mai multe masti, pentru ca instinctul de aparare a intimitatii mi se pare unul la fel de puternic ca si cel de supravietuire. Comunicam mult mai subtil si pervers, desi neprogramat.Si am dezvoltat niste reflexe pe care le ducem si in viata reala. Nu cred ca mai suntem la fel de adevarati si directi nici cand vorbim cu cel mai bun prieten fata in fata,cum am fi fost daca traiam in timpurile dinaintea acestui big brother.Ganditi-va cum s-au trezit oameni ca discutiile lor din casa au devenit deodata publice din cauza unui mobil, sau un e-mail trimis unui prieten intim a ajuns pe primele pagini ale ziarelor. Creierul nostru e al naibii de treaz si eficient. A facut schimbarile necesare in stilul de comunicare, astfel incat sa nu ne trezim in sufletul gol din senin. Un neurochirurg imi spunea deunazi cu toata convingerea ca in curand vom ajunge sa comunicam numai cu gandul, adica vom regasi capacitatea de a citi gandurile celuilalt, cu care se pare ca ne-am nascut, dar pe care nu stiu cum am pierdut-o sau nu am descoperit-o inca. Eu simt ca ne pregatim pentru vremurile astea. Creierul nostru a invatat sa ascunda din ce in ce mai adanc.Si atunci cum sa mai comunicam ca inainte?Cum sa nu avem acest sentiment de cadere in noi, in locul deschiderii catre celalalt? Do I make sense? Probabil ca nu.
In alta ordine de idei, statele nationale au aparut tarziu in istoria umanitatii, iar istoria e ciclica.Revenim probabil la niste inceputuri. Inainte de Babel?Dumnezeul Vechiului Testament nu se mai teme? Sau ne lasa sa ne rupem gatul in incercare? Dar asta e alta discutie.
Garagață capitalisto-bolșevică, tovarăși!
Ce-i mahalaua aceasta… decât un cocoloș de pâine, adunat din firimiturile de pe masă?
Blegoo, pot să-mi iau ca motto ultima dummitale afirmaţie?
Dilly, nu prea cred că e aşa cum spui tu. Pierderea intimităţii în comunicare e o chestie extrem de recentă: email-ul, mesageria instantanee şi telefonia mobilă sunt folosite pe scară largă de vreo 12 ani, în timp ce dizolvarea stării de comuniune cu aproapele este observată de mult mai multă vreme. Gândeşte-te la cinematografia (de stânga) italiană sau franceză a anilor ’50-’70. Sau la “Exilul interior” al lui Roland Jaccard. Sau la toată acea literatură care se lamenta prin anii ’50 despre eşecul comunicării (Ionescu, Beckett).
Cauzele, deci, sunt mult mai profunde şi mai vechi decât sugerezi tu.
eu zic ca e normal ca societatea intelectuala sa fie atomizata. Nu cred ca Newton era mai sociabil, mai familist sau mai iubitor de natiune decit oricare alt “mahalagiu” de aici:)
“…Io nu vin cu ironii, vin cu întrebarea “says who?”, care e serioasă…” zise tapirul, rânjind cu satisfacție maieutică la prospectul nevinovaților căzuți în capcana întrebării visătoare…
…ei, desigur.
🙂
ba io l-am iubit pe Newton
“satisfactie maieutica”
Hihi! (vorba Siminei)
sau chiar *grin* (vorba lui Pinocchio)
si eu il iubesc inca absolut pasional, pe legea mea:))
lektor, aici e un mic paradox. Într-adevăr, la nivel individual nu ne schimbăm. Nu aşa de mult ca la nivel social. Dacă omul secolului XXI suferă de narcisism, e un narcisism care e calitativ diferit de narcisisimul psihologic. Pff, mi-e greu să spun ce vreau să zic.
Mai bine mai citesc o dată “Soarele gol”.
pai si cui ar trebui sa-i pese de nivelul social? mie? tie?
grinch
nu vreau sa fiu agresiv sau nepoliticos, desi cred ca exact asa m-am comportat in ultimul comentariu. Pentru mine nivelul social e unul inferior, vulgar, pe care-l dispretuiesc. Tocmai de-aia imi place mult de tot acest blog, pentru ca e o insula de nebunie narcisista/singulara/iesitadincomun/policroma intr-o mare de normalitate gri.
Hm, problema e că nimănui nu pare să-i pese. Și, la urma urmei, la voi e chiar așa o vreme nasoală? Eu acuma mă sui pe bicicletă și plec la Olympia, drumul pînă acolo e tare frumos. Și acolo, ei bine, acolo…
e soare, cald, 20 de grade celsius si tot ce vrei:)
Nici vorbă, lektor, nu ai fost tot ce spui dumneata. Dar, că ne place sau nu, suntem animale sociale. Dacă nu am fi, nici noţiunea de alienare nu ar avea sens. Şi una e să alegi să fii mizantrop, individualist şi singuratic, şi alta e despre ce zic eu aici cam neîndemânatic. Narcisismul asumat poate fi chiar frumos. Cel neasumat poate fi oribil, crede-mă.
Sigur că da, și aici nu mai puțin. Societatea mare sau societatea mică, that is the question. L’infer c’est les autres sau, din altă perspectivă, societatea e exact ceea ce facem noi din ea. Și Mahalaua la fel, cu completarea că, ce noroc, Mahalaua a fost mai întîi Vlad — probabil cu Tapirul și cu alte personaje pentru care Pinocchio s-a născut prea tîrziu ca să le cunoască.
[Notă tehnică, destul de amuzantă: Mahalaua trimite prin e-mail întotdeauna, hihihi, prima versiune. Atît a comentariilor, cît și a articolelor originale. Nu știu cine a făcut-o să fie așa, poate Tapirul, poate altă zeitate postmodernă, dar este un fel de privit în ochi, foarte adînc și foarte serios.]
chiar asa, imi spuneti va rog unde e feed-ul comentariilor? ca mi-e jena sa tot dau clic zi si noapte in speranta ca mi-a raspuns cineva:)
Pinocchio, e vina mea, că după ce public mereu mă răzgândesc.
lektor, bună întrebare, să caut şi io pe-aici, că habarnam.
@TAPIRUL ȘI LUI @LEKTOR:
Da, băh… iubirea dă Niuton… nu-i ca iubirea dă moșie… e mai degrabă ca sloganu’ ăla cu motoreta Carpați/Stați în cur și reparați – de unde se vede la ce e bună gravitația lu’ Niuton.
“GROH” scrise blegu’… ca răspuns la intelectualismu’ lektorului…
Nivelu’ blogului e unul ÎN PRIMUL RÂND SOCIAL – ceea ce tu disprețuiești…
🙂
(… hai, gata, scuze, pardon, bonsoar… nu m-am putut abține… ce dreaq’… ce vreți de la un bleg?)
:)))
Deci… tovarăși!
Pentru cititorii care nu comentează ei, de felul lor… și care pot fi speriați de referirile la maieul tapirului… vă trimit la sursa tapirică (tapiritică? tapiroasă?) :
http://blogul-tapirului.tapirul.net/tapirul-si-elful/we-my-disclaimer
E o epopee. Un fel de “…a fost odată ca niciodată…” alea-alea.
Ceva.. DINCOLO DE BINE ȘI DINCOACE DE RĂU, cum zice M.H.Simionescu.
(tot cred că tapirul s-a ambalat pe ce nu se merita… dar deh, părerea mea din cotețul meu)
Lektorene, ia d-aici până găseşte Vlad soluţia…
http://dulce-mahala.tapirul.net/comments/feed/
am pus un meta “tehnic” în dreapta jos, are rss-urile de posturi şi comentarii. O să îl mai coafez zilele astea, să las doar rss-urile şi eventual icons
… dreapta sus dacă te uiţi de la comentariul ăsta.. e în sidebar-ul din dreapta anyway
Asta cu “intelectuala” creca l-a lovit rau pe Vlad 🙂
ontopic
Da’ de unde stiti ca inainte (de anii ’50-’60, de ex) exista aceasta comuniune libere si unanim consimtzita?
Ca poate pa vremuri familiile stateau impreuna (stick together – maciuca impreuna?) ca sa sa apere mai bine de vrajmashi. Acush nu mai e cazu’.
Creca uamenii au fost dintodeauna homofobi, din pricini diferite pe masura epocilor parcurse.
Egoism, in primul si in primul rand, nu narcisism. Narcisism inseamna sa-tz placa de tine insuti, nu? Cati oameni normali pot spune ca se iubex?
În anii 50-60 familiile se atomizau deja, cel puţin pe aici. Dacă e să luăm cazul familiei mele, cred că tradiţia întâlnirilor şi-a avut apogeul prin anii 30.
multumesc, am gasit.
cred ca vrei sa spui mizantropi.
Mizantrop?
Bartolomeu Bârzoi… O mieopsute… omieopsute…NOUĂJDOI!
,,Chaos sive natura”