Ca literatura SF & F să fie mainstream, ar trebui să facă un compromis. Literatura mainstream este aceea literatură care face parte cel mai mult, ea însăşi, din realitatea instantanee a vieţii noastre sociale. Literatura SF & F conţine alte lumi, alte realităţi. Realităţile alea o pot oglindi pe a noastră, deformat, dar niciodată nu o pot intersecta, pentru că importantă este diferenţa, alteritatea, nu asemănarea. Ori, singura metodă prin care o altă lume o poate intersecta pe a noastră, păsrându-şi totuşi propria ei autonomie şi coerenţă, este alegoria. Alegoria este doar un rebus, şi o greşeală estetică, aşa cum ne învaţă Benedetto Croce. Alegoria nu a mai fost literatură bună încă din Evul Mediu. Să ne amintim ce categoric a fost Tolkien în respingerea unei analogii între lumea creată de el şi cea reală.
Sigur, există perioade în care ne refugiem atât de mult în imaginar, încât literatura SF & F ar putea ajunge mainstream. Dar atunci, imaginarul ar deveni încă un strat al realităţii, peste nenumăratele deja aşezate, şi fantasticul ar fi realism.
Dumnezeule! Curata mahala! 🙂
“Domnule A., ma faci sa rosesc…”
Asta şi urmăream! Îmi place când reuşesc să fac o femeie să roşească!
Exact, de “Demonii” am zis şi eu. Este cea mai intelectuală (dar şi fierbinte) carte a lui. E ca şi cum ai extrage monoloagele lui Ivan Karamazov şi le-ai strânge într-o singură carte.
Păi aşa e cum ziceţi, carţile de popularizare l-au făcut celebru (printre nespecialişti). Handicapul, în schimb, l-a propulsat printre egali, în lumea ştiinţifică (“positive discrimination”, “affirmative action”).
aa, nu credeam c-o sa-mi dai atita atentie, multumesc:)
inclin sa nu fiu de acord cu tot ce spui. In orice caz afirm ca Hawking nu e un dobitoc desi sint de acord ca gravitatia cuantica si teoria stringurilor sint doua domenii supradimensionate nu prea pline de continut. Insa geometria din spatele lor e complet netriviala si extrem de grea. Sint sute de matematicieni de marca ce-si justifica activitatea citându-i pe stringari desi nu inteleg o iota din ce bolmojesc astia din urma. Insa Hawking e un tip care-a rezolvat doua sau trei probleme de foarte mare calibru, fara doar si poate.
Ca a scris timpeniile alea de popularizare nu-i stirbeste cu nimic din rezultatele adevarate. Ca da interviuri si ziaristii scriu ce cred c-ar fi inteles, iar nu-l condamna prea tare.
Referitor la pariurile din stiinta, exista o sumedenie de exemple cel putin bizare. Un astfel de exemplu celebru e “problema celor 10 martini” in care Kac a promis in anii ’70 ca da zece pahare aceluia care demonstreaza ca spectrul operatorului Harper e o multime Cantor pentru orice valoare irationala a fluxului. Demonstratia a aparut abia acum citiva ani.
Si ca sa inchei, sa stii ca spre deosebire de gravitatia cuantica (=o balarie inconsistenta), cea clasica este matematica pura unde de la Newton si Kepler incoace nu prea mai e nimic de inventat si adaugat; apropo, asta te da de gol ca nu esti fizician 🙂
Ah, domnule A., m-a cuprins aşa un leşin…Simţi cum îmi bate inima?
Împricinatule, aici în Mahala găsim pereche pentru fiecare. Au mai păţit-o şi alţii. Nici nu contează ce scriu. De exemplu, pot să scriu despre ciclul reproducător la limbrici – orice e bun pentru aprinderea unei conversaţii care cine ştie unde poate duce…
Hawking e depasit deja. Se stie.
Nu, oricum eu nu agreez modelele florale, ci ciorapii cu dunga, poate cu un sarpe pornit usor in jurul gleznei. Asa ca, go ahead! You have my blessing.
Gasim chiar mai multe perechi pentru fiecare!
cine l-a depasit si mai ales la ce?:)
Ah, domnule A., m-a cuprins aşa un leşin…Simţi cum îmi bate inima?
Tocmai, se pare că leşinu-i atât de puternic încât nu vă mai simt pulsul, scumpă domnişoară. Vă rog, oricât m-ar măguli asta, nu muriţi după mine!
Carson McCullers, Anna Karenina si Razboi si Pace, Familia Buddenbrook, Urmuz, Henry James, Cehov, Huxley, Iris Murdoch, Marguerite Duras; la recitiri – clasici, ce sa mai…
Pe linga ce citesc: prostii (Pi, Bridget Jones, d’astea) sau Pamuk-i si seriozitatzi si multa scriere sci-po, care imi lasa timp minimal pentru recitiri. In afara de momentele cind ma spal sau gatesc, tot timpul fie citesc, fie scriu. Si mai stau si cu voi pe bloguri.
De acord partzial cu catherine, as vrea sa fi recitit UNELE cartzi (“toate”, cum zici, mi se pare cam infantil si contraproductiv) la diverse virste, sa zicem once every 10 years. Caci da, la virste diferite internalizezi diferit.
vlad – pai, nu e bine ca lumea sta deschisa la botoniera si zice ce are pofta, fara apasare de on-topic/off-topic si cine ce-are sa se plinga de directziunile imprevizibile in care se duce conversatzia?
Mi se pare parte din definitzia comunicarii blogoreice perfecte.
“Vrei sa te mariti cu mine? o intreaba Fat-Frumos pe Ileana Cosanzeana.
– Nu! Ii raspunde ea.
Si au trait fericiti pana la adanci batraneti!”
Ce ziceţi de o întâlnire la “Qaeda”? Am auzit că ar fi adus iaurt proaspăt şi cică duminică seară e prezentarea unei colecţii de burqa, apoi mixează DJ Ahmad cea mai recentă compilaţie de chemări la rugăciune (“Marg bar Amrika”, se pare că face furori la Kabul). Cu puţin noroc prindem şi-o decapitare! Ce ziceţi, ne băgăm?
Sunt curios dacă o să mă dea la ziar într-un reportaj despre terorism.
Stai liniştit, nu rişti nimic. Intenţionat am trecut sub tăcere surpriza serii – o degustare din producţia de opiu “Kandahar Vintage 1985”.
da, eu recitesc absolut tot (nu cred că am citit vreo carte doar o singură dată)
altă asociere. în cecenia (un bar din grozăveti) am avut o discuţie în mare contradictoriu cu un cuplu cărora le spuneam că, unu, nu am citit dostoievski şi că, doi, nu accept ideea că dostoievski mă împlineşte mai mult decât frank herbert
aţi încercat vreodată să treceţi de la ultima pagină direct la prima?
Da, vera, desigur. UNELE carti.Am vrut sa zic “fiecare carte, care merita ” dar nu voiam sa deschid discutia despre care merita si care nu. Pana la urma e o chestie subiectiva, cum mai spunea cineva…
Domnilor si doamnelor, stimatzi mahalagishti, pina nu va lepadatzi de Dostoievski sa-l rupetzi de la inima voastra cea leshinator de intensa si sa-l inlocuitzi cu Vitzelul de Aur, acest monstru de tragism slav cu ceainic si cu trotoar, va doresc sa cititzi doar John le Carre, sa va lecuitzi de intensitatzi.
Asha sa ne ramina deshtele pe taste.
:blink:
A, înţeleg. Ei, în cazul ăsta poţi fi sigur că nu sunt eu femeia din cuplul respectiv.
Tapire, poţi să nu citeşti ce vrei tu. Eu nu am citit încă Balzac şi Cărtărescu, Vlad nu a citit Culianu. Dar aş vrea să-ţi spun doar atât: Dostoievski nu e “just another great writer”. Nici măcar nu se poate spune că Dostoievski “împlineşte” (pentru a prelua cuvântul tău). Mai degrabă aş spune că Dostoievski ne face să conştientizăm ce zace (potenţial) în oricare din noi. Pentru unii e un autor luminos, deoarece în final e întotdeauna vorba despre căinţă, penitenţă şi (ghiceşte cititorul) iertare şi mântuire. Trebuie să-ţi spun, însă, că lumina aceasta din ultimele pagini ale fiecărei cărţi vine după primele câteva sute de umanitate tulbure şi fermentândă.
Pentru mine Dostoievski e însă un autor întunecat. Lumea înainte de el era cât de cât limpede şi (bine sau rău) aşezată. După el totul este răsturnat şi amestecat, interiorul întors înafară. E un fel de Sf. Pavel. (Steinhardt scrie în “Jurnalul fericirii” că Dostoievski nu a mai apucat să termine “Fraţii Karamazov” şi să scrie o carte despre viaţa lui Iisus deoarece Dumnezeu nu a vrut să existe o a 5-a Evanghelie.) Nu-ţi mai lasă în picioare nicio certitudine din cele pe care le aveai despre om, după cum nu mai poţi gândi bine nici măcar despre tine după ce îl citeşti. Orori au existat întotdeauna în istorie, ele au şocat suficient de mult încât evreii să includă în scrierile sfinte povestea lui Cain şi Abel. Dar toate aceste orori se petreceau într-o lume în care, totuşi, cerul era sus şi noroiul era jos. Dostoievski deschide uşa confuziei axiologice, inseparabilităţii inocenţei de vinovăţie, imposibilităţii judecăţii morale tranşante. Pe scurt – complexităţii. Înainte de el lumea era simplă (moral), adesea maniheistă (şi asta deoarece învăţămintele creştineşti fuseseră de mult uitate). După el devine infernală. Secolele trecute au fost oribile doar prin cantitatea de sânge vărsată. Secolul 20 a fost oribil şi prin pervertirea morală a aproape întregii umanităţi (de către extrema dreaptă, stângismele de toate nuanţele şi, în lumea liberă, consumismul de tip capitalist şi corectitudinea politică). Ei bine, secolul 20 nu putea exista decât după Dostoievski. La el găseşti (şi poate la contemporanul lui, Nietzsche, care-i şi citează pe undeva “Amintiri din casa morţilor” – semn că faima lui Dostoievski ajunsese rapid prin Europa de vest!) premoniţia ororilor ce avea să vină.
Dostoievski poate foarte bine să nu-ţi placă “nici pe varză” şi să nu vrei să-l reciteşti (eu, după fiecare roman de-al lui pe care-l citeam cu frenezie, mă simţeam epuizat moral şi emoţional câteva zile). Cititul prima oară, însă, mi-e teamă că nu e o opţiune, ci o obligaţie. De conştiinţă.
Poa’ să confirme şi Dilly!
Confirm.
f. f. urgent !