Imperii

Tătarii nogai se trag din măreaţa hoardă a lui Nogai. Nogai se trăgea la rândului direct din Gingis Han, şi numele lui însemna “câine”, ceea ce în vremurile Hoardei de Aur era un mare compliment. Era un câine al războiului, un general cumplit, fără de care, se spune, însuşi Hanul nu ar fi fost nimic. Acum vreo 700 de ani, Nogai, deşi era cel care trăgea de-adevărat sforile puterii, sătul poate de supunerea pe care le-o datora hanilor, şi de faptul că el însuşi nu putea deveni han, pentru că una din bunicile lui fusese o concubină, şi-a întemeiat propria împărăţie în Dobrogea. Îmi imaginez că şi-a ridicat cortul nu departe de locul unde stăteam acum câteva zile, pe malul Dunării, într-un port mic şi tare trist, înconjurat de o tăcere nelimitată. În scurt timp, puterea i s-a întins din Serbia până în Siberia. S-a însurat cu una dintre fiicele împăratului Bizanţului, şi moneda bătută de el are pe o faţă Bismillah, şi pe cealaltă Sfânta Cruce. Ca să scape de ameninţarea asta, hanul tătar a trebuit să se alieze cu slavii. Nogai a fost ucis în luptă chiar de slavi, şi capul i-a fost adus Hanului, care, de ruşine, a pus ca mesagerii ruşi să fie omorâţi. (Hoarda lui Nogai însă a continuat lupta, şi, cincizeci de ani mai târziu, sub Edigu, ardea tot Rusul, până la Moscova, şi punea mâna, pentru scurtă vreme, pe tronul Hoardei de Aur. Asta dacă am înţeles bine, istoria tătarilor e tare complicată.)

După cronici arabe, capitala lui Nogai era chiar aici, în orăşelul ăsta mic şi tăcut, în care se află un port, o moschee mică, o biserică şi mai mică, şi o fortăreaţă străveche, îngropată de tot. Şi nişte dealuri aurii. Pe care am întâlnit o broască ţestoasă. Atât de pustiu e pe acolo, încât broasca ţestoasă, în lunga ei viaţă, nu se mai întâlnise cu perfidia omenească şi nu se temea decât de vulturi, care, după cum mi-a explicat cineva deunăzi, răpesc broaştele ţestoase şi dau cu ele de pietre, până se sparg ca nişte nuci cu miezul moale şi gustos. Am putut aşadar să mă apropii şi să petrec câteva lungi minute lângă ea, mângâind-o pe cap cu buricul degetelor, în timp ce molfăia indiferentă un fluture albastru. La un moment dat,  s-a săturat de compania mea, pe care de altfel nici nu sunt sigur că o remarcase, mi-a întors spatele, şi a pornit-o încet către Dunăre.