Pentru că eram singur acasă şi afară era frumos, m-am urcat în tren şi am plecat la mare. M-am urcat în tren pentru că, deşi mi-am petrecut o bună parte din copilărie prin trenuri, de ani de zile nu m-am mai urcat într-unul românesc. Multe lucruri s-au schimbat: trenurile merg mult mai încet, arată cumva altfel, ca nişte vagoane ponosite de RER parizian, dar unele lucruri nu s-au schimbat. Unul dintre ele este pisălogul. Personajul pe care nostalgia mea îl ştersese cu totul din amintiri este individul care te ţine de vorbă pe tot parcursul celor 4 ore de călătorie. L-am reîntâlnit azi: nu îmbătrânise nicio zi. Am aflat amănunte fără număr din viaţa unui orăşel cândva siderurgic, azi mort, am aflat lunga şi triumfala poveste a vieţii unui electrician, ce mâncăruri preferă acesta şi ce ciubuc dă la chelneri, ce face el când se duce la mare şi cum se descurcă fi-sa la şcoală, cam câte kile mai trebuie să slăbească, etc. Sunt un om obişnuit să tacă şi să asculte, asta fac zi de zi, am inspirat adânc şi m-am resemnat să ascult şi azi. De câteva ori, aducându-mi aminte că nu sunt la serviciu, am avut tentative să particip la conversaţie, băgând câte o vorbă sau două, dar personajul mi-a tăiat macaroana rapid şi s-a întors la istoria romanţată a propriilor aventuri.
Am înţeles demult că fiecare dintre noi constă în ceilalţi. Fără ceilalţi, propria existenţă nu are rost. Ceea ce nu încetează să mă uimească este voluptatea cu care cei mai mulţi oameni sunt dispuşi să vorbească despre tot ce le trece prin cap, şi definitivul şi irevocabilul lor refuz de a-i asculta pe alţii. E ca şi cum singurul lucru în stare să-i amuze, să le producă diveritismentul necesar suportării vieţii, sunt chiar ei înşişi. Dar doar dacă sunt ascultaţi – altfel nu are rost. Nu că personajul ar fi fost histrionic: nu era nimic seducător, nici teataral, la el. Era ca şi când profita de prezenţa unui străin obligat să stea în faţa lui ca să-şi trâmbiţeze propria poveste.
Un alt exemplu: de când sunt psihiatru “în privat”, am descoperit o nouă categorie de pacienţi: există oameni care plătesc consultaţia numai şi numai ca să poată sta de vorbă cu careva, careva care nu face parte dintre cunoscuţii deja saturaţi de poveştile lor. Nu au o suferinţă de vreun fel, nu se plâng de tristeţi sau anxietăţi, vor doar să-mi spună ce-au mai citit, care este viziune alor asupra vieţii, pe cine dispreţuiesc, ce au de gând să planteze în grădină la primăvară. Consideră că psihiatrul există pentru asta, iar eu încă nu ştiu dacă au dreptate. Cine sunt eu să primesc cadoul ăsta?
Probabil că şi eu sunt la fel. Simplul fapt că scriu blogul ăsta e o dovadă. Şi chiar când nu îl scriu, tare aş vrea să mă asculte şi pe mine careva, orişicine. Şi totuşi, eu pretind că am descoperit fenomenala satisfacţie de a mai şi asculta. Sincer, fără să ascult pe alţii, nu mă văd pe mine existând. M-aş plictisi îngrozitor, doar cu mine. De asta mi-e greu să pricep.
În fine, ca să mă comport exact ca personajul din tren, luaţi nişte poze făcute azi la Constanţa.
Si eu ii atrag pe astia nevorbiti. Cred ca avem mutre cumsecade. Mie nu mi se intampla numai in tren, ci si in statiile de masina sau in salile de asteptare la doctor. As putea intra la doctor sa-i fac rezumatul, sa nu mai piarda vremea. Suntem buni ascultatori, si asta trebuie ca se vede pe noi. Si e teribil de enervant atunci cand iti doresti liniste, sau cand nu-l suporti pe vorbitor.Dar sa ne consolam ca mai facem niste bine pe lume. Nu mai au nevoie oamenii de medicamente, ca se descarca povestindu-ne. Ce daca ne incarcam noi, cateodata si cu ce nu putem duce? Asa ne trebuie, daca avem mutre blande si suntem prea politicosi sa-i oprim!Pariez ca lui Apunct nu i se intampla!
Astia care nu stiu s-asculte
sunt niste atentate la ideea de individualitate —
ca orice are legatura cu dorinta de nelimitare de altfel.
Mai rau, oamenii astia nu pot sa danseze,
nici macar dupa coregrafie, daramite neregizat!
Dac-ar fi dupa mine, as impune de la varste timpurii
studiul dansurilor de societate
ca metoda de reglementare a mersului pe strada
intru fluidificarea traficului
prin evitarea trantitului de diverse alte corpuri,
precum si ca metoda de pregatire a psihicului
pentru introducerea regulilor dialogului in poveste.
Miscarea racordata (inclusiv a ideilor)
face bine la sanatatea sociala.
Nici ideile care se calca pe picioare
nu se simt mai bine decat oamenii impinsi pe scari.
da şi mie mi se întâmplă, hai să facem clubul ascultătorilor unde toată lumea va tăcea 🙂 . sau vlad, care e un vorbitor camuflat (c-aşa zice el, dovada fiind blog-u’ ăsta), o să înceapă să ţină prelegeri la noi, ceilalţi. sau alţii, s-or mai găsi şi alţii să-şi dea arama pe faţă.
sau am putea să ne închidem în noi şi să murim. poate facem risipă de vorbe, ne vlăguim gâţii. o fi vreo chestie compulsivă să vbeşti într-una, mai ştii, uneori? sau, dacă am tăcea într-atât, atunci când am mai deschide gura după apă, sau alte cerinţe, ar fi totu’ încărcat aşa şi greu: “aaapăăă”.
Pai daca nu l-a ascultat si pe el nimeni, cand era mic?
Pe vremuri, la frizeria din cartier unde ne tundeam cu totii, era un frizer care turuia non-stop in timp ce ma tundea. 50% din ce spunea erau intrebari care se terminau invariabil cu “nu’ asa?” (litera I disparuse probabil din motive de economie). Dupa vreo doua tunsuri, m-am prins ca erau numai intrebari retorice si nu necesita raspuns)
eu m-am nimerit odata in tren cu un nene de asta nevorbit, care nu stiu de ce tinea sa se laude cu prietenii lui cu nume, meserii, amante…asa am aflat ca sotul doctoritei din satul bunicilor avea amanta. 🙂
si nenea era din celalalt capat de tara, e mica lumea
lol. brothers in pain, dragule.
vezi partea plina a pa\’arului: macar o parte din suferinta iti este rasplatita cu bani. Iar ce faci tu aici cu noi nu este cumva un pic de supervizare, de terapeut care o da mai departe, caci altminteri nu mai poate si plezneste and he goes gagaga?
Stii cum scutura Robert de Niro din cirnatul lui de deget de mafiot? You… You… You\’re good…
😀 :friends:
Si marea, marea, ce mai face? 🙂
Nu sufăr prea mult, de fapt. Chiar şi cel mai plicticos monolog, invulnerabil la încercarea de a fi transformat în dialog, al unui necunoscut în tren, prezintă străfulgerări de interes – cel mai adesea de care monologhistul e complet inconştient. Nu vroiam neapărat să-mi plâng de milă, ci doar să mă minunez de cei în stare să vorbească la infinit despre ei înşişi, fără să lase loc de o replică.
Cora, marea era atât de frumoasă că-ţi venea să rămâi. Şi caldă. Păcat că oraşul e lăsat în paragină de primarul ăla.
“Păcat că oraşul e lăsat în paragină de primarul ăla.”
Aşa se-ntâmplă când o dai pe dans. Samba, chestii, alea-alea, şi uite-aşa ajungi bagabonţ!
“Pariez ca lui Apunct nu i se intampla!”
Din păcate, fiind bine-crecut, mi-e greu să le închid oamenilor telefonul în nas. Aşa că mă umplu de ură şi, dacă apelul a fost seara, mi-e greu să mai adorm. Cum să vorbeşti 15 minute în şir, frate? Or fi bolnavi?
Uite, de acum vom putea spune despre unele femei că sunt nu “nefe” ci “neve” (nevorbite).
Apunctule, cine spune despre unele femei ca-s “nefe” arata doar ca este incapabil sa-si sustina cu argumente logice punctul de vedere. 🙂
Mi s-a cam facut dor de ea… (cred ca din cauza de dor am pus virgula intre subiect si predicat) 🙂
Vorbeste vreo femeie cu tine? Dinspre partea ailalta, insa, inteleg. Nefertitele nu la tine vin.
“Vorbeste vreo femeie cu tine?”
Ei, hai, că doar n-oţi fi bărbat!