A fost Herta Muller pe la noi și toată lumea comentează. Pentru telespectatorii care au deschis mai târziu televizoarele, meciul a evoluat până acum cam așa: Herta Muller a zis că intelectualii români e niște lași care n-a zis nimica pe vremea lui Ceaușescu. Liiceanu i-a zis că bine da mata ce-ai făcut? Io? Nimica, zice Herta Muller. Mai târziu Liiceanu a zis la televizor și mai multe, cum că huo că cine e ea să-mi zică mie că am fost laș, io care i-am tras-o frumos de tot lui Ceaușescu când nu m-am dus cu mașina de scris la înregistrat? Manolescu zice și el că huo, care Herta Muller a primit și premiu de la UTC și ea ne dă lecții noo, care-l avem pe Băsescu drept călău al comunismului! Cărtărescu, despre care Herta Muller a zis că e un HottentottenStottertrottelMutterBeutelrattenlatten gitterkofferAttentatter precum și un mitloifăr (mitloifăr nu tocmai un mitocan, ci unul care stă în banca lui și nu protestează), zice și el că huo, dar nu mai găsesc exact pe unde. La un moment dat, Herta Muller, care detestă circul, a zis “CĂCAT!”, la care publicul a răspuns cu aplauze frenetice.
Public care cască în continuare gura la care și cum și-o mai ia în bot. Pentru că altminteri, publicului nu-i mai pasă de multă vreme de conținutul discuției. Că intelectualii români care astăzi au pielea bine hidratată și mirosind a paciuli n-au luptat împotriva comunismului, știm, hăt, de mult. Că Herta Muller condamna comunismul de la o distanță sigură, de unde nimeni de aici n-o auzea, am aflat și asta. Faptul că H.M. nu a fost mai disidentă ca alții nu-i invalidează nicidecum argumentele, așa că replicile ad hominem ale lui Liiceanu, Manolescu et co. nu au decât valoare de circ, ceea ce e bine, pentru că doar asta ne interesează. De nicio parte, vorbele nu au o greutate mai mare de atât. Nu există o dezbatere reală, ci doar un vid sonor, pentru că timpul și-a spus cuvântul, probele au avut loc, și toată lumea a putut vedea limpede ce și cum. Demult.
Despre mine însumi, dacă există ceva care să mă preocupe în subiectul discuției, e ideea cum că intelectualii sunt responsabili de vremurile în care trăiesc. Și nu neapărat în ceea ce privește ceaușismul, revenit la modă după atâția ani, ci prezentul. Dacă da, dacă intelectualii sunt responsabili, atunci e nasol. E nasol pentru mine, care am fost mai ales un mitloifăr din ăla, în ultimii 10 ani (sigur, eu nu m-am considerat vreodată un intelectual autentic, de altfel încă nu știu prea bine ce înseamnă asta). E nasol pentru noi toți, pentru că acea parte din intelectualitate căreia i-ar mai păsa mai mult decât negru sub unghie e mult mai dezorientată azi decât era pe vremea lui Ceaușescu. Pe de altă parte, privind cele câteva instanțe dezastruoase în care intelectualitatea post 89 a intervenit în viața noastră, mă gândesc că poate ar fi mai bine ca intelectualii să-și vază cuminți de meseriile lor respective. Ceea ce io unu, încerc să fac. (S-ar putea să fie prea târziu și pentru atâta lucru).
au aplaudat-o sicofantii pe invers
vrem iubireeeee.
de aceea ii avem pe EI. sa ne dea si noua din prinosul iubirii dintre EI.
cand ei sunt mahniti, noi suntem tristi.
cand ei zambesc, noi suntem fericiti.
cand ei ne arunca ciolane sofistice noi suntem mai inteligenti.
cartile lor intimiste ne arata drumul pe care sa il urmam. “Do”, “Tao”, “Calea” sunt understatements pe langa invataturile pe care tre sa le tragem (in piept, ca un Carpati) zilnic si in vecii vecilor.
ALS, dar n-o aplauda nimenea, unde vezi dumneata? Argumentele noastre asta spun, ca niminea nu trebuie aplaudat (mai putin dumneata, bien sur, asta stie orisicine).
Hihihi, pai ailaltii, Liiceanu et comp, sunt si mai finutzi, ca mananca cacat cu linguroiu si spun ca miroase a dulceata de trandafiri.
Vlad, mi se pare că ai început cu o omisiune. Adică cu “Herta Müller a zis.” Nu e adevărat: Liiceanu a zi primul. Și asta nu e o chestiune de ou și găină. Daca astea sînt întrebările pe care le-a pus Liiceanu ca ziarist și gazdă, atunci poftim, astea sînt răspunsurile. Sigur că o bună parte din răspunsuri sînt truisme, dar Liiceanu a obligat-o să le spună, punînd — uneori cu insistență — anumite întrebări.
Mai observ că poziția lui Liiceanu a fost vrut superioară, pe alocuri cu mici sclipiri de aroganță. După mine, poziția lui a fost din start a ăluia care știe mai bine: Și cum stau lucrurile, și ce trebuie să răspundă interlocutoarea. Pe nemțește, Klugscheisser. În plus, Liiceanu a folosit o tactică pe care eu o consider foarte românească și o observ cu destulă neplăcere de cîte ori am ocazia: A încercat să dea discuției, inițial analitic-obiectivă, o tentă personală. Și aproape că i-a spus: Hai, jignește-mă, vezi cum mă jignești? Numai că n-a prea ținut, HM a evitat capcana.
Mi se mai pare că Liiceanu nu a făcut altceva decît să cultive imaginea disidentului român ca mine și ca tine. Este o imagine construită și cu specific românesc. Sigur că Liiceanu ține la ea, pentru că, apărînd-o, își lustruiește propriul soclu și ascendentul (exhibat nu tocmai politicos) față de interlocutoare. HM a încercat să-i spună că această construcție nu ține într-o perspectivă mai largă, est-europeană; el n-a înțeles, sau mai degrabă n-a vrut să înțeleagă.
Dialogul, așa cum îl înțeleg eu, s-a purtat la două niveluri: unul al strictei realități, altul al sensurilor și interpretărilor. Al doilea nu are sens decît dacă este bine ancorat în primul, cel puțin așa pare să vadă lucrurile HM. Asta spre deosebire de Liiceanu, care preferă să ia construcția victimei pe soclu drept realitate unanim împărtășită. De pe poziții atît de diferite, e clar că cei doi nu s-au înțeles.
În mod special, afirmațiile Hertei Müller cum că ea nu are înțelegeri superioare, că ea nu a fost dizidentă, că nu a creat o limbă ci a folosit-o pe a celor din jur etc., trebuie luată mai întîi ca atare. Dacă așa stau lucrurile, atunci HM nu face decît să exprime propria incapacitate (și respectiv imposibilitatea generală) de înțelegere a fenomenului social. Mai apoi, este un mod de a pune în evidență absurditatea dictaturii — au mai făcut-o mulți scriitori, fiecare în felul lui.
Deci Herta Müller nu acuză pe nimeni. Și este sinceră cînd spune că nu înțelege. Fenomenul în sine nu este de înțeles. Iar cei care, în contextul dat, pun problema vinovăției, o fac din alte motive, exterioare dialogului discutat aici: Unii pentru că au și ei problemele lor de înțelegere și conștiință, alții ca să-și lustruiască soclul de victimă.
Liiceanu ii mai si tipareste cartile, asa ca mai face si un ban cinstit de pe urma ei si faimei ei.
De aceea si atitudinea sa, aparent diferita decat cea a lui Plesu sau Cartarescu.
You are mistaking me for someone who cares 🙂 După părerea mea, Intelectualitatea s-a mai acoperit niţel de ridicul, dar. Dar nimănui nu-i mai pasă. Ceea ce e nasol pentru noi şi pentru Herta Muller e că acum ea strigă într-o lume în care nu există DECÂT circ. Şi de asta sunt de acord cu comentariul de mai sus, al lui Dan. De asta numai unii oameni ar trebui să aibă dreptul să vorbească despre unele lucruri. Din păcate sau din fericire, orice poate spune ce vrea.
Mai fiecare biserica este construita pe ruinele unui templu premergator. Humanitas succede Editurii Politice ? Si “biblioteca” lui Walter Roman a fost sâmburele pe care s-a aglutinat fondul Humanitas ? Bine înteles, Liiceanu este un intelectual. Acest atribut nu este însa automat asociat de o morala !
si ce, nu are dreptate cand spune ca miroase a cacat daca chiar miroase a cacat?
Dar ar trebui sa fie?
Ce binr ar fi. Pâna si batrânul als ar putea sa sa bata cu pumnul în piept 🙂
‘batrinul’ als este amoral de cind se stie – & proud of that ;P
Dar intelectual este? (“batranul” als, that is)
Un amoral cu o morala proprie, poate?
‘batrinul’ als are idei de cind se stie – & proud of them etc -, doar k sint atit de originale incit nu i le impartaseste nimeni ;P
Vladule, doo chestii (imprevizibile) si tot ai reusit sa faci cu postul ăsta al tău:
(1) mie mi-a mai crescut stima-de-sine cu o câtime
si
(2) ai reusit (cu primul paragraf) să o binedispui nitzel pe mama, aseară, intr-un moment dăstul dă nasol pentru ea.
Madelin, pentru punctul 2 mă bucur tare mult.
Eu Cartarescu n-am citit niciodata (desi tin minte ca mi l-a recomandat o data tata si imi place numele Mircea in general), iar cu Liiceanu nu ma potrivesc de loc la preferintele pentru branduri de cosmetice, recunosc si ca nu am citit Herta Muller, desi i-am mangaiat o data cartile in libraria din centru de langa sala Dalles chiar inainte sa parasesc Romania, dar am decis mai bine sa nu merg mai departe cu ele ca eram pe picior de plecare oricum si nu voiam sa mai am nici o urma de nostalgii reziduale fata de ce ma pregateam sa las pentru totdeauna in urma, dar pot sa va recomand cu entuziasm o alta autoare laureata Nobel, Sigrid Undset, a carei poza din tinerete mi s-a parut ca seamana putin cu cea a bunicii mele si pe care nu am descoperit-o, spre marea mea rusine, decat tot foarte recent.
http://en.wikipedia.org/wiki/Sigrid_Undset