Ați observat? Lucrurile frumoase au întotdeauna efect întârziat. Stăteam eu azi liniștit pe scaun, când dintr-o dată mi-am dat seama cât de frumoasă e Veneția, pe care am vizitat-o acum o lună. Altă dată, mâncam un senvici cu șnițel pe bancă în parc la facultate, când mi-am dat seama cât de frumoasă era o gagică pe care o cunoscusem în urmă cu câteva luni. Frumosul e aproape mereu retrospectiv. Niciodată nu recunoaștem frumosul chiar atunci când îl vedem, dacă nu e o formă inferioară sau utilitară de frumos. E ca și când creierul nostru ar secreta un puternic narcotic ce ne-ar împiedica să înfruntăm frumusețea direct, de parcă ar fi prea mult pentru noi. Dacă așa e cazul înseamnă că la un moment dat au existat animale în stare să facă asta, dar ei au fost eliminați de selecția naturală.
Sau nu. Poate că e chiar pe dos. Poate că majoritatea animalelor pot recunoaște frumosul chiar când îl văd. De aceea, memoria de lungă durată le e complet inutilă. Tot așa cum majoritatea animalelor pot sintetiza vitamina C, numai primatele nu. Și omul, incapabil să trăiască frumusețea, a trebuit să dezvolte mecanisme compensatorii: memoria, gândirea, conștiința.
About The Author
Dap 🙂
Off: Ai văzut? Am postat o etimologie de mahala, inclusiv in categoria “dialoguri cu Vlad”.
‘Frumosul e aproape mereu retrospectiv.’ – iata o propozitie pe care ar fi putut-o scrie si proust 😛
cu diferenta, desigur, k la proust ar fi fost o fraza… (ceea ce e, iarasi desigur, inexact k orice cliseu: la proust, dupa un sir de fraze aparent interminabile, vine – de regula – o propozitie scurta & simpla k un aforism.)
intrebare: este, frumosul, ‘aproape mereu’ un fenomen al memoriei? o reconfigurare a acelei ‘prime impresii’ – a acelui coup de foudre initial – in minte? ar insemna k el sta intr-o dubla fragilitate: o data, a acelei secunde in care s-a produs declicul, si a doua oara intr-o durata care, k orice lucru ce tine de memorie, este precara…
Am văzuuut. Sunt curios, dacă aş inventa un cuvânt, ai putea să-i afli etimologia?
Deci, stăm liniștiti pe scaun… si avem un fel de revelatie estetica instantanee? – fara un impuls imediat, sau poate cauzata de un impuls oarecum necorelat cu revelatia? (ca doar nu putem crede ca ar exista vre-o corelatie ‘sensoriala’ intre “senvici cu șnițel” si “gagica frumoasa”. Desi, on second thought… 🙂
On a serious note, retrairea senzatiei de ‘frumos’ este de multe ori mai intensa în retrospectivă – Proust,of course, dar ceva modificat – ‘in retrospectiva’ avem mai mult timp, spatiu, si energie sa ne dedicam sensatiei mai pe indelete, plus ca nu mai avem acea temere ca frumosul ne ‘copleseste’. Cu alte cuvinte, impart parerea dumneavoastra ca in momentele (rare) cand intilnim ‘frumosul’, mai ales in forme desavarsite, avem un fel de inhibitie sa ne dedicam cu totul acelor momente, acelui ‘frumos’, “de parcă ar fi prea mult pentru noi”, pentru ca simtim ca acel frumos are un fel de putere asupra noastra. Ba chiar reusim cateodata sa ne (auto)convingem ca, de fapt, ‘frumosul’ din fata noastra nu e chiar-chiar adevarat, ne spunem – in subconstient – ca este prea frumos ca sa fie adevarat, si ne vedem mai departe de treaba fara sa cadem in extaza – desi, intr-un mod difuz, sau subconstient (ma repet), recunoastem pe loc ca persoana, sau obiectul/peisajul pe care il traim/admiram in moment reprezinta ‘frumosul’, mai ales daca avem educatie estetica, sau/si education sentimentale [adica, vulgo, nu suntem porci care nu pretuiesc margaritarele]).
[fiindca tot vorbeam de margaritare, the security word is *guitz* 🙂 …]
@vlad: try this, just for the hell of it.
@vlad, da, pt. ca ai one-shot learning, dupa care reverberatii dupa reverberatii. e componenta emotiva, cred. da, e vorba de “narcotice”, evident:) si efectul la nivel emotional poate fi destul de “shocking”, asa ca creierul se “apara”.
dar nu sunt de acord cu “niciodata nu recunoastem imediat frumosul decat atunci cand e in forme joase”. asta e complicat. uite sa iti dau un exemplu: “red shoes paradigm”. aia e imediata. si nu e neaparat utilitara sau inferioara (frumosul ca_categorie ideatica poate avea clase? pe ce criterii? frumosul parca este sau nu este; ca in triada frumosul-adevarul-binele).
un alt exemplu: mie mi s-a oprit respiratia cand am vazut Sagrada Familia. nu pt. impunator, ca na, sunt invatat cu inaltimile si latimile, ci pt. altceva. care contine si acel frumos.
asa. aia cu vitamina C, pai animalele au conceptul de frumos? au memorie, au cogitatie, au abstractizare, simt durerea, o anticipeaza, sunt geloase, au sentimente de “rusine” (cand au facut o boacana), dar nu cred ca au conceptul de frumos. pe cel de adevar nu sunt sigur, caci pot fi ipocrite si pot juca jocuri destul de compl. de deceptie. if you can deceive, then you know what is right…
pe cel de bine, iar nu sunt sigur…cred ca local (grup) ar fi ceva.
dar cel de frumos…nu vad arta facuta de cimpi. sau o fi si nu o detectam noi. pt. ca e a cimpilor. pe de alta parte, daca reusim sa detectam bine si adevar, atunci nu vad de ce nu si frumosul…
Nu cumva e efectul aureolant al banalitatii prezente asupra amintirilor? Sau efectul de ionizare a atomilor din trecut sub actiunea catodica a melancoliei prezentului?
raluca: posibil să fie unul sau altul, ce ştiu io?
we: desigur că nu vom şti niciodată what it is like to be a bat, dar eu presupun că frumosul e şi el înrădăcinat în filogenie, ca simţul proprietăţii. De ce nu ar fi? Spre exemplu, florile sunt frumoase pentru oameni, deşi atractivitatea lor e destinată insectelor. De ce masculii multor pasari sunt asa frumos colorati? Nu pentru oameni. Etc.
da, dar acest frumos este utilitar. da, este inradacinat in filogenie, dar nu stiu unde se desparte de utilitar. pp. ca la oameni. pana la noi ordine:)
nu mai pun ca unele animale care ni se par noua frumoase sunt de fapt otravitoare. intensitatea culorilor, combinatiile lor, patternurile sunt de fapt semnale de “warning” pt. potentialii pradatori.
frumosul este tocmai ceea ce NU este ‘utilitar’! (precum artele)
da, pt un animal un anumit pattern este utilitar dar, pt om (care nu cunoaste utilitatea lui), acelasi pattern pare ‘frumos’…
bun, stiu k o sa mi se dea contraexemplu arhitecturii, designului etc; numai k, SI in aceste cazuri, lucrul care te face sa spui ‘e frumos, imi place’ e ceea ce te frapeaza din sec. 1 = adik forma. abia dupa aia te interesezi si de functie. iar atunci cind modernii (bauhaus etc) au introdus axioma ‘form follows function’, nu au facut altceva decit sa gaseask – in functia insasi – o frumusete (formala) inedita, asa cum duchamp gasise in pisoar o forma demna de a fi pusa intr-un muzeu. brusc, obiectele au iesit de sub incidenta strictei ‘utilitati’ & au fost vazute intr-o lumina (provocatoare) pur formala. este un pisoar un obiect ‘frumos’? acum, dupa duchamp, DA. pt k orice arta reinventeaza lumea & face uitate ‘utilitatile’. dc ni se pare ‘frumos’ un veki telefon de ebonita? oricum, nu mai poate fi folosit de mult…
(I think) ‘the point’ here nu este cum definim ‘frumusetea’ (pentru ca avem libertatea sa fim subjectivi intr-o oarecare masura atunci cand definim ‘frumosul’, sau ‘frumusetea’).
Postul original nu se refera la ‘ce este frumosul’, ci la faptul ca ‘frumosul’ – in forma a ‘ceva’ sau ‘cineva’ – are uneori, sau de cele mai multe ori, un “efect intarziat” (titlul postului!).
Adica, in retrospectiva (sau cu un oarecare ‘delay’, ne dam (si mai mult) seama ce frumos era/este frumosul pe care l-am vazut/intalnit intr-un moment anterior, un moment la care am realizat (probabil) ca ceea ce vedem este frumos (sau demn de vazut), dar nu asa de extraaordinar de frumos incat sa stam pe loc si sa cadem in extaza, si se ne simtim cu totul ‘carried away by the beauty of [whatever that is]’– si aceasta este probabil urmarea unui ‘mechanism de auto-aparare’ – and that is the ‘Stroescu hypotesis’ (a proposed explanation for the observable phenomenon of the ‘delayed effect of beauty perception’), care mi sa pare plausibila, sau cel putin inca necontrazisa convingator in acest thread.
Mutatis mutandis, punem cazul ca dumneavoastra stati sa va relaxati pe o banca intr-o pauza, credeti ca s-ar putea sa va dati seama, dupa ce ati vazut pisoirul acela al lui Duchamp – in copie, ‘k’ originalul s-a pierdut, dar n-are a face, copia este la fel de ‘frumoasa’- sa realizati cu ceva intarziere ce ‘frumos’ era, deci sa va spuneti pentru sine ‘ah, vai dar ce frumos era pisoirul acela al lui Duchamp’?… Banuiesc ca nu vi s-a intamplat inca asa ceva, o revelatie cu delay despre ‘frumos’, si daca nu, desigur numai pentru ca dumneavoastra probabil nu stati prea des ‘liniștit pe scaun’, sau nu mancati ‘un senvici cu șnițel pe bancă în parc’ (?). Ia incercati un astfel de experiment! Si spuneti aici rezultatele (just research-related curiosity, you know… :->
Deci designul se reduce la un “frumos” utilitar ? Dar ce se întâmpla când exercitiul unui designer nu obtine adeziunea, recunoasterea consumatorilor (nepractic, prea scump, prea modern) ? Directia MoMA, intr-o vitrina, ca ceasul Eterna – 0.97 mm grosime sau un fotoliu Saarinen ? Ceva poate fi apreciat ca frumos când intra în rezonanta cu ceva intim, o amintire, un parfum, o culoare, un sunet. Nu cred ca ceva cu totul si cu totul nou, original, fara nici o legatura cu trecutul poate fi apreciat din prima clipa. Cred ca exista si o educatie a “frumosului” – nu neaparat un comportament gregar 🙂
Uf, numai pareri de barbati. Doar un barbat poate sa se sperie de frumusete si sa o lase sa-i treaca ( doar) in amintire. Ca pe urma sa-si dea seama ce frumoasa a fost…
Cuma adica nu putem recunoaste decat frumosul in “forme utilitare si inferioare”. Frumosul e frumos si gata, intotdeauna foloseste la ceva pentru ca provoaca placere, calm etc. Si mie mi s-a intamplat sa-mi dau seama dupa mult timp de gandire ca un baiat e frumos. Dar asta pentru ca…imi era greu sa ma decid intre frumos si urât:)
uite – o lectie de 5 min dspr cum sa traiesti frumos: http://www.bbc.co.uk/news/entertainment-arts-11799527?utm_source=twitterfeed&utm_medium=twitter
(merge cu ‘efectul intirziat al frumosului’, pt k cele 5 min s-au scurs :))
Senviciul era de la barul facultatii?
Wow! citind postarea asta pot spune cu mana pe tastatura c-au fost cele mai rasplatitoare minute petrecute in fata monitorului din cele cateva mii irosite saptamana asta pe la munci!
Multam fain, revin cu placere!
Eu chiar ca sunt animal ! Eu recunosc frumosul (ala care-mi place mie, evident) imediat ce il zaresc ! Ma izbeste in creier imediat si salut imediat la atentie fata de el! Si mi se si intipareste in minte asa ca incat nu mai am nevoie de diverse propuri ca mirosuri de exemplu sa imi amintesc de el, sau poate ca il stiam deja dinainte si creierul meu tocmai l-a recunoscut cand l-a vazut ! Cine sa mai stie ? Ascunse sunt caile creierului, numai Ramachandran le poate intelege, si, intr-o mai mica masura, dar mai inteligibil pentru populatia generala, Oliver Sacks.
(P.S. Daca cineva a urmarit povestea si e curios, pe tipul ala din deja-vu-ul meu nu l-am mai vazut niciodata de atunci. Si era si ala destul de frumusel, nu extraordinar pana la atentie, dar oricum.)
(P.P.S. Ramachandran si Sacks sunt autori misto de citit, dati si voi un search pe Amazon !)