De ce nu port eu pălărie

Astăzi m-am hotărât să răspund cititorilor care m-au asaltat cu un curier abundent, întrebându-mă de ce nu port pălărie.

În scurta mea şedere în Franţa, am vrut să-mi cumpăr o pălărie. Acolo încă se poartă, şi destul de mult. Eu nu mai purtasem un acoperământ de cap din copilărie, recte căciula albă de lână care îmi pica mereu pe ochi, când mergeam cu sania. De îndată ce am fost suficient de mare ca să-mi pese de ridicolul ei, am abandonat-o, şi de atunci am stat doar cu capul gol.
Aşa că mă tenta o pălărie. Aici nu mi-aş mai lua, aş fi un papiţoi, probabil. În Franţa însă ar fi mers.

Şeful meu de atunci, un psihiatru ce nu purta niciodată pălărie dar abuza de pulovere roşii cu reni albi, m-a avertizat că nu îmi pot alege couvre-chef-ul oricum. Mi-a explicat că, în Franţa, pălăria semnifică apartenenţa la un anumit grup social, şi transmite un mesaj foarte clar. Mi-a arătat (eram la cantină) nişte doftori bătrâni, toţi purtătorii aceluiaşi tip de pălărie, toţi membri ai lojei masonice locale, unde se întâlneau periodic pentru ritualuri specifice, un şpriţ şi o belotă. În general, e valabil pentru toată vestimentaţia. (Nu mi-a spus ce semnificau renii albi.)

M-am simţit dintr-o dată ciudat: cine ştie ce transmitea vestimentaţia mea? (După cum aveam să aflu mai târziu, vestimentaţia mea transmitea mai ales faptul că sunt român, şi era subiectul glumelor infirmierelor care se îmbrăcau foarte şic de la Şanel.)

Aşa că am înţeles că nu voi putea purta niciodată o pălărie. Cu toate astea, eram foarte ataşat de ideea mea de a-mi acoperi capul. Până la urmă, mi-am luat o şăpcălie dintr-un magazin de grădinărit. E făcută din petice. Îmi dă un aer de tractorist, şi îmi place foarte mult. Când mi-o pun, nu mai sunt eu, ci eu cu şapcă!

About The Author

58 thoughts on “De ce nu port eu pălărie

  1. Madi, am spus clar în ce anturaje. Nu vreau sau n-am vrut sa deschid un nou subiect, al soldurilor, toti le asteptam, dar eu nu mi-as permite sa-mi cumpar nici macar un chilipir de Rolls cu 10% din pret. Asa ca secretare sau infirmiere de spital psy si Sanel ca haine de lucru, hai s-o lasam! Am totusi 10 ani de când sunt aici, exact într-un spital psy, cu colaboratori despre care-i vorba-n propozitie si parca n-ar fi chiar asa.

  2. Cred ca va înselati dvs., în caz ca sunteti mai multi. Ca turist care sta câteva ore, atent la peisaje, meteo, monumente si cât costa un chebab, poate aveti dreptate.
    Dar cineva care sta de 15 ani în Franta, lucreaza, traieste, se bucura, se mai si supara acolo (aici), începe sa-si dea seama ca lucrurile se degradeaza vizibil si rapid, ca Descartes e una si “Jean-Pierre” de azi e alta, ca în tara drepturilor omului xenofobia e la loc de cinste si în general “afara-i vopsit gardul etc.”. Iar eu, desi sunt foarte atent de obicei, am expresia ca înca nu stiu totul dupa atâta amar de vreme. Putem vorbi mai pe larg sau mai cum vreti dvs. Pe blogul meu am scris foarte mult despre subiectul asta si exista acolo si o adresa mail unde putem intra în detalii. Mentionez ca sunt un om destul de normal, pe care nu l-a fugarit nimeni din România si care a venit în Franta la 50 de ani cu un contract de munca semnat în buzunar, pentru ca pur si simplu ce nu este interzis este permis. Iar acum astept pensia ca sa ma întorc “acasa” si sa ma mai râd cu prietenii.

  3. Nu-i nicio rusine Cora si eu abia le astept. Da’ daca pleci în circuit prin Ioropa sau aiurea cu grupul, nu te apuci sa iesplici care-i treaba cu tara respectiva. La astia eu le spun “aflangii”.

  4. Muzici si sunet, da. Da’ jocuri, cred ca nici când eram copil nu le aveam. Chiar, nu le aveam atunci la propriu si nu “le am” nici acuma. Slava Domnului, spun eu!

  5. Nici mie nu-mi pace sa am ceva pe cap si mereu ma cearta mama despre asta iarna. Adevarul e ca mi-a prins bine caciulita de ski pe care mi-a bagat-o in bagaj cand am plecat, mai ales in jurul Craciunului asta cand au fost cateva zile cam – 10 grade si a nins.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.