Empatie online

Prin 1961, Stanley Milgram, psiholog la Yale, a condus un experiment devenit clasic. Experimentul venea în contextul capturării și procesului lui Adolf Eichmann, “arhitectul Holocaustului”. Eichmann se apărase susținând că tot ce a făcut a fost să îndeplinească ordine, abdicând de la propria conștiință (și deci responsabilitate). Eichmann a fost spânzurat pentru crimele împotriva omenirii. Pentru Milgram, în schimb, problema conflictului dintre conștiință și obediență față de autoritate merita să fie investigată. În acest scop, a recrutat voluntari pentru un studiu psihologic. Voluntarilor li se conferea rolul de “profesor”. Ei trebuiau să pună întrebări “de memorie” unor altor voluntari, “elevii”. Dacă răspunsurile elevului erau greșite, profesorul avea sarcina să administreze câte un șoc electric, de intensitate crescătoare, până la a fi etichetată “periculoasă”. Elevul electrocutat țipa de durere. Dacă profesorul ezita să administreze șocul, era încurajat cu ordine din ce în ce mai ferme de către cei care efectuau studiul.

Ceea ce “profesorii” nu au aflat până la final era că șocurile nu erau reale, iar “elevii” erau actori plătiți să simuleze suferința.

Cam ce proporție dintre “profesori” credeți că au îndeplinit până la capăt ordinele? Înainte de experiment, Milgram a pus aceeași întrebare colegilor lui psihologi. Răspunsurile date atunci au variat între 0 și 3 la sută. Procentul real? 65 la sută. Majoritatea au protestat, au devenit anxioși, furioși, dar au făcut ce li s-a spus. Interesantă concluzie despre natura umană, nu?

Nu toate cuplurile profesor-elev și-au desfășurat activitatea în aceleași condiții. Unii au fost față în față. Alții în camere diferite, dar profesorul putea auzi reacțiile de suferință ale elevului. În sfârșit, unii dintre profesori au fost complet izolați de elevi. Bineînțeles, aceștia din urmă au avut cele mai puține probleme în a îndelpini ordinele sadice. Acest lucru este important, pentru că a dovedit că feed-backul non-verbal, empatia bazală, primară, joacă un rol important în relațiile între oameni. (De aceea se consideră, de exemplu, că întâlnirea față în față dintre medic și pacient, nu va putea fi niciodată înlocuită de alte forme de contact terapeutic. Ca să fie pe deplin responsabil, medicul are nevoie de acel feed-back empatic, pe lângă propriile lui cunoștințe și principii axiologice.) Dacă fenomene ca nazismul au fost posibile, a fost și din cauză că oamenii, prin natura lor, se supun autorității, și o fac mai ușor dacă nu-și văd victimele, dacă persecuția este sistematizată, dezumanizată cât mai mult.

La aproape 50 de ani distanță, experimentul lui Milgram e din nou actual. Asta pentru că, în anul 2010, legăturile dintre oameni au fost mai lipsite de contact fizic, de schimb empatic, ca niciodată în istorie. Limitele în a avea relații cu altă persoană, ce țineau de timp și spațiu, au fost  abolite. Numai Paulo Coelho are peste un milion de amici pe facebook (sau cel puțin așa am citit pe undeva). Natura acestor relații e discutată intens și de toată lumea, din toate perspectivele. Ceea ce vreau eu să zic în postul ăsta este că trebuie să ne aducem aminte că, fără contact fizic, este mult mai ușor să faci rău. La limită, ne putem imagina înflorirea unui nazism online, și nu mă refer la unul ideologic (din astea avem deja cu nemiluita), ci la unul real. Nu numai spațiul și timpul sunt șuntate online, ci și mecanismele, dezvoltate filogenetic, de compasiune și întrajutorare, mai vechi decât limbajul, și care la un moment dat au decis superioritatea lui Homo sapiens.

Cum combați un asemenea pericol? Cum te aperi de desființarea frânelor care ne împiedică să sărim uni la beregata altora, însetați de sânge? Din fericire, H. sapiens, incapabil să sufere pentru fiecare viață pierdută și pentru fiecare rău făcut semenilor lui, a inventat un mecanism de siguranță: etica. Principiile morale, sub toate formele lor, de la conștiința individuală la legea comună. Trebuie să fim recunoscători legilor și deontologiei nu numai pentru faptul că ele ne protejează și mențin ordinea, dar și pentru că, zice Martin Hoffman, ne permite să rămânem egoiști, să ne bucurăm de viața proprie și să suportăm fără probleme faptul că știm că în același timp, altundeva în lume, alți oameni sunt persecutați, înfometați, bolnavi, nedreptățiți.

Ceea ce internetul va trebui să dezvolte în viitor, e o deontologie reală, care să compenseze abolirea empatiei primare. Avem deja niște legi, pe care nimeni nu le poate aplica, și o “netiquette” care vizează lucruri neimportante. E nevoie de mult mai mult de atât.

Și între timp? Între timp nu ne rămâne decât imaginația. Ziceam în altă parte că e funcția psihică cea mai vitregită în Occident. Însă ea ne permite să umplem golul cu care Facebook, blogurile și forumurile ne presară noile vieți sociale. Ea ne dă voie să fim, măcar aproximativ, altcineva: interlocutorul de la capătul celălalt al cablului de fibră optică.