În general, o operă de artă are valoare prin gradul ei de universalitate. (Acuma, dacă universalitatea, absolutul, impecabilul, au grade, e chestiune de dezbatere – eu zic că au, pentru că și infinitul poate fi mai mare sau mai mic, în fine.) Pot scrie o carte despre un eveniment din viața mea: valoarea cărții va depinde de gradul în care din acel eveniment se pot extrage semnificații universalizabile la sfera cititorilor potențiali. În general, opera de artă curge dinspre particular spre general, până când devine atât de generală încât e complet inclusă în viețile tuturor, în timp ce toate aspectele ei particulare tind să fie secundare sau chiar uitate (autorul, contextul, conținutul material al operei – în exemplul de mai sus, textul ei).
Uneori însă, lucrurile stau exact invers. Un exemplu este “L’Age mûr”, al sculptoriței Camille Claudel. Camille Claudel este cunoscută atât pentru sculpturile ei tulburătoare, cât și pentru povestea de amor cu Rodin. Povestea de amor în chestiune este subiect de dezbatere, și nu numai din cauza diferenței pronunțate de vârstă (24 de ani) dintre cei doi. Ce se știe sigur e că Rodin nu vroia să o ia de nevastă, că a lăsat-o însărcinată și a insistat în favoarea unui avort. După care, s-au despărțit. Nu se știe cine pe cine a părăsit, cert este că Rodin s-a întors la vechea lui concubină, Rose Beuret, o femeie de de vârsta lui. Unii zic că dra Claudel i-ar fi dat papucii (așa cum fac uneori fetele tinere cu domnii bătrâni), alții că Rodin, nesimțitorul, ar fi plecat. Nu vom ști cu precizie adevărul formulat în astfel de termeni. El este însă ilustrat și expus privirilor unei lumi întregi.
Să revenim așadar la “L’Age mûr”. Este vorba de o sculptură alegorică. Un bărbat, de vârstă coaptă, se află între tinerețe și bătrânețe, întruchipate de două femei. Dacă dați search pe google, veți găsi doar varianta cea mai nouă a sculpturii, cea în care bătrânețea, cu aripi de înger, a luat deja bărbatul în brațele ei, în timp ce tinerețea întinde disperată mâinile înspre el. Există însă și o primă variantă, în care bărbatul pare încă indecis. Ambele sunt expuse la Paris în Hotel Biron (mai cunoscut dumneavoastră poate ca imitație a casei lui Becali de la București), una lânga alta, ca două casete de bandă desenată.
Acuma, nu trebuie să fii Hercule Poirot ca să înțelegi că alegoria nu e nicio alegorie. “Bătrânețea” e o hoașcă oribilă, o femeie descărnată, cu țâțe fleoșcăite și un rânjet știrb și indecent. Adică Rose Beuret, în viziunea drei Claudel. Iar bărbatul e un tâmpit obnubilat, care privește în gol și mai că-i curg balele – ceea ce echivalează cu a spune că el n-are nicio vină, săreacu, baba aia i-a făcut farmece și mi l-a luat.
Acuma, putem spune ce vrem, să afirmăm supremația universalității artei, să simțim impulsul justițiar de a o elibera pe Claudel, sculptorița, de figura de uriaș a lui Rodin. (Îmboldiți și de compasiunea pentru destinul ei tragic: după ce tatăl ei cel bun a murit, a fost internată la spitalul de psihiatrie, de unde nici doftorii n-au mai putut să o scoață, din pricina opoziției mamei ei cele rele). Însa faima și farmecul sculpturii nu stă în alegoria sau universalitatea ei, ci în povestea scandaloasă care o împresoară, sexul extraconjugal, gerontofilia, nepăsarea sadică a lui Rodin, nebunia, persecuția imaginară și reală. Mai întâi o vezi expusă și zici “hm”, apoi citești textul de pe etichetă și zici “aha!”
Sculptura face drumul de la universal către particular. Ea are un secret, și, culmea! și conținutul secretului e interesant, nu numai faptul că e secret. E un lucru rar: de obicei, când dezlegi rebusul, găsești doar dezamăgire, ai stricat totul, corola de minuni a lumii (e.g., afli că nu știu care poem e rezultatul unui delir opiaceu, sau cutare uvertură dramatică a fost scrisă în cursul unei nopți de diaree din cauza unor caise posmăgite).
Gata.
Sculptura (sau sculptorul) face drumul de la universal către particular și privitorul invers, nu? 🙂
@Vlad
… şi nu numai ‘mai mare’ sau ‘mai mic’, de asemeni poate fi negativ sau pozitiv, deci poate fi ‘mai mare’ sau ‘mai mic’ in doua direcţii [adica aveti ‘dubla dreptate’… 🙂 ]
Ba cineva chiar a scris ca e posibil sa se exploreze si un anumit loc dincolo de infinit
Privind statuia mentionata (desi… probabil numai patial in legatura cu statuia): ce parere aveti – ca medic de specialitate – despre ‘cazul’ Camille Claudel?
Se pare ca ‘sexul’ cu Camille Claudel era la fel de non-conjugal ca si cel cu Rose Beuret, amandoua aveau acelasi statut (maîtresse)- numai ca cea din urma avea mai multa ‘vechime’ , in plus facea si lucruri mai practice ca gatittul si spalatul – adica facea menajul artistului, pe langa functia de model – adica multi-purpose, pe englezeste…
[Detalii despre mariajul foarte tarziu al lui Rodin am aflat de pe wiki:
http://fr.wikipedia.org/wiki/Auguste_Rodin
“il rencontre Rose Beuret, une ouvrière couturière âgée de 20 ans qui lui servira de modèle et deviendra sa maîtresse et, à la fin de leur vie, son épouse”
http://en.wikipedia.org/wiki/Auguste_Rodin
“He married his life-long companion, Rose Beuret, in the last year of both their lives.”]
Adik gospodinele rulz!
grrl, dacă ne mai vorbiţi la plural, o să căpătăm personalitate multiplă.
Despre cazul Camille Claudet, ce crez io: probabil că a avut o psihoză cronică, însă nu aşa de gravă încât să fie internată pentru tot restul vieţii. (Pe wiki scrie că 1905 a fost diagnosticată cu schizofrenie, ceea ce nu se poate, întrucât Bleuler a inventat termenul de abia în 1908.) Se pare că în timp şi-ar mai fi revenit, însă mama ei, convinsă că fi-sa fusese nebună de la început, ca dovadă moftul sculpturii, şi probabil şi ca să se ferească de ruşinea scandalului, a făcut tot ce a putut astfel încât Camille să nu mai iasă din azil.
vlad, am, ca de obicei, o intrebare snoaba-n cuvinte: prin “universalizare” opera transfera “specificul” in atemporal sau invers?
@doru
Stiu ca intrebarea este adresata lui Vlad, dar vrem s-o intelegem si noi.
Deci, daca intrebarea (fara ‘invers’) este:
“opera transfera “specificul” in atemporal?”
atunci: cum suna(exact formulat) ‘invers-ul’ intrebarii?
@#3 Madelin
Da, dar un anumit proverb ne spune: ‘cu un singur sculptor francez nu se face primavara’.
grrl, ai dreptate, tre’ sa fiti mai multi pen’ ca sa-ntelegeti intrebarea, ce sa mai vorbim de inversul dinsei.
@doru
Ah, deci este o intrebare cantitativa, nu calitativa.
Totusi, eu propun sa formulati si ‘invers-ul’ ei, al intrebarii – si anume simply pentru ‘entertainment’.
grrl, eu iti propun sa intelegi ca nu exista “penibil” atita timp cit crezi cu desavirsirea in iesirea cu orice pret din rind. atunci insa, cind iti propui sa faci pe prostul desi toata lumea iti spune ca “nu esti bai prost”, problema calitatii indoielnice nu mai e nici macar cantitativa.
referitor la “invers”, inainte da a-ti spune ca eu cred ca este atit de intzesat cu birfism si tzatzism incit sa merite o abordare exegetica,as vrea sa te intreb daca ai intr-adevar o problema cu mine sau doar cu pluralitatea nivelurilor perceptiei in general.
Venisem si eu sa beau o cafea in linishte – si sa citesc tacticos una, alta.
Dar, iar s-a intrupat Curtea Miracolelor si, prin poarta larg deschisa, se revarsa efluvii de mauvaise humeur si artzag.
Pa.
@doru
Imi permit sa trec peste ‘gobbledegook’-ul pe care l-ati scris in comenturile 10. si 11. si va intreb inca o data: cum formulati exact ‘invers’-ul in ‘constructia’ (din comentul 5.) “am […] o intrebare[…]: prin “universalizare” opera transfera “specificul” in atemporal sau invers?
care este este compusa din:
“prin “universalizare” opera transfera “specificul” in atemporal?”
&
sau “invers?”
Deci: cum formulati exact acel “invers”??
De ce va dati silinta asa de mult – prin evaziuni oarecum fortat umoristice – sa ma faceti sa cred ca aveti probleme in formularea acelui ‘invers’? Sunt sigura ca puteti sa-l formulati. Incercati!
Vlad, se vede ca ti-a priit vacanta. Bine ai revenit!
Acum ceva vreme l-am cunoscut pe unul din sculptorii mei preferati, ale carui sculpturi le adoram, instinctiv, fara sa fiu capabila sa definesc ce simt cand le privesc. Era un fel de emotie profunda si pura, care nu se poate exprima in cuvinte. Starea varia in functie de opera.
Cand am aflat ca urmeaza sa il cunosc mi s-a facut teama, mi-am zis ca daca omul Dinel nu se va ridica la inaltimea sculptorului Dinel, voi fi dezamagita si probabil voi vedea arta lui diferit. Ei bine, dupa o discutie de cateva ore, una dintre cele mai interesante, am reusit sa inteleg putin ce se ascunde in spatele fiecarei opere pe care le cunoscusem in prealabil.
Am constatat cu suprindere ca fiecare opera avea o poveste, iar povestile erau aproape toate tulburatoare si ca fiecare miscare de dalta era incarcata de emotie in functie de ceea ce artistul simtea.
A fost revenirea de la universal la particular, cum zici tu. Emotia care-mi fusese transmisa in stare pura a inceput sa prinda contur…
Sper ca n-am plictisit prea tare. 🙂
Pierre-Roland Dinel
ohh… cand eram mica sau mai mica am vzt o pisa de teatru avangardista. era despre ei doi. nu pot s descriu ce impresie puternica mi-a lasat. poate o fi fost bine jucata piesa aia… era frantuzeasca, un eveniment din asta la care m-am nimerit intamplator. si gagica juca goala.
aualeu ma iau fiorii si acuma
hai s iti dau si eu o poveste d amor cu artisti: Max ernst si pictorita Leonora Carrington. bineinteles, a innebunit si ea. ea inca mai traieste si picteaza acum, in Mexic.
e interesant cu iubirile astea cand el este pe post de mentor. lasa urme.
Mie, in real life, imi plac oamenii adevarati maturi, dar prefer, in ceea ce priveste arta figurativa, ca sculpturile sa fie ceva mai juvenile.