Timpul era singurul lucru care nu-i lipsea. Cu timpul, totul trecea. Groaza de la început, nebunia de apoi, tăcerea adâncă, toate astea veniseră, plecaseră, se întorseseră de câteva ori, trecuseră de fiecare dată, și acum erau undeva departe în urmă, ultime amintiri ce se se ștergeau rapid, în timp ce amintirile mai vechi renășteau, în noua lume a minții lui, în care pacea nu avea sfârșit.
Putea să exploreze întreaga lume pe care o văzuse în cursul vieții, în cele mai mărunte detalii, să reia fiecare trăire, cu detașare de data asta. Înainte, timpul era finit, și toată viața trecuse pe lângă el aproape nevăzută, însă acum putea să scoată la suprafață orice amintire, indiferent cât de neimportantă și obscură fusese. Poate că îi lua o mie de ani, sau poate că mintea nu-i mai era într-un timp anume, atâta timp. Viața îi devenise un vast muzeu, pe care îl vizita după bunul plac, delectându-se cu fețele nenumărate ale lucrurilor. Nu încerca să tragă învățăminte sau să descopere noi semnificații ale evenimentelor: însuși un asemenea demers nu ar fi avut semnificație. În schimb, își amintea toate zâmbetele și încruntările Irinei, toate păsările care traversaseră vreodată cerul de deasupra lui, toate diferențele și asemănările dintre zecile de anotimpuri în care trăise. Mort fiind, se putea bucura în sfârșit de propria-i viață. Era, într-un fel, Raiul, dacă nu ar fi știut că, la un moment dat, și perioada asta va trece. Dincolo de asta, părea să fie plictiseala infinită, însă, cum timpul e mai lung decât orice, probabil și plictiseala infinită ar fi avut nenumărate fețe. Moartea are vârstele ei.
Își putea inventa alte vieți. Dar toate detaliile noi ar fi avut în spate un act de voință, lucru suficient ca orice lume imaginară să pălească prin comparație cu propria lui viață, a cărei frumusețe imensă era dată tocmai de absurdul și imprevizibilul ei, două lucruri care se dovediseră prețioase.
Ideea de a se întoarce îi veni până la urmă, inevitabilă ca orice lucru într-un timp nesfârșit. Avea toate detaliile vieții lui trecute: din ele putea deduce viața ce continuase în absența lui. În felul ăsta, sugea toată seva imprevizibilului inițial, profita de el încă puțin. Deveni un Sherlock Holmes decedat: recompuse cu precizie evenimentele ulterioare. Deveni un fel de demon al lui Laplace. Unul imperfect, pentru că grăunțe de haos, de necunoscut, rămâneau presărate ici și colo, umplându-l din nou de teamă, însă, în mare, putea să exploreze în voie o replică aproape perfectă a lumii ce urmase după el. Era în sfârșit o fantomă. Nu un poltergeist ectoplasmic, ci în același fel în care un autor e o fantomă în cartea pe care o scrie. Prin deducție și reprezentare, vedea totul: pe Irina continuând să trăiască, să îmbătrânească, și să moară. Pe Irina după moarte.
Astfel s-au reîntâlnit. Desigur, nu în același timp, nu cum s-ar fi reîntâlnit două ființe vii, însă desigur că, la un moment dat, și Irinei i-ar fi venit ideea să se întoarcă, să-și imagineze lumea viitoare, în care morții, iată, sunt prezenți în felul lor aparte. Și-ar fi imaginat aceleași detalii, și l-ar fi imaginat pe el imaginându-și lumea și pe ea însăși, l-ar fi zărit în oglindă.
Se imaginară mai întâi tineri și frumoși, făcând dragoste prin locuri în care înainte nu făcuseră. Apoi ca bătrâni, braț la braț în parc. Apoi în toate felurile posibile.
“Și asta o să treacă”, îi zise Irina într-o zi.
“Peste câteva milioane de ani”
“Zgomotul va fi din ce în ce mai mare, lumea imaginată de noi va fi din ce în ce mai deosebită de cea adevărată. Iar eu voi fi din ce în ce mai puțin reală. Și vom fi iar singuri”
“Și iar împreună”
Moartea are vârstele ei.
“The Time Traveller smiled. ‘Are you sure we can move freely in Space? Right and left we can go, backward and forward freely enough, and men always have done so. I admit we move freely in two dimensions. But how about up and down? Gravitation limits us there.’ ‘Not exactly,’ said the Medical Man. ‘There are balloons.’”
From: H.G. Wells – The Time Machine. (1898).
http://www.bartleby.com/1000/1.html
Btw, unde sunt baloanele alea care erau pe blogul mahalalei mai daunazi? 🙂
Io am cetit azi, in masina, in drum spre Tusnad, intr-o revista cu coperti lucioase, despre niste creme antirid, revolutionare: una foloseste insertia de oxigen si alta folosea particule cuantice la nivel imediat sub epidermic. Jur!
@tapirul #49 Exact. Sageata timpului nu este decât o conventie.
@grrl #50 Ciudata întrebare. GNAGNA, GNAGNAGNA, GNAGNAN = strigatul unui dandy sucombând de plictis. Mai exista si RAGNAGNA, stigatul femeii o data la 28 de zile, cum ar spune A.micul nostru la Havana. Oricum, Google este mai mult decât abundent. Sa n-aud “quand j’entends le mot « Revolver », je sors ma Kultur”… :)))
@B.deComp
#53
Gna gna gna, et vous parlez de quoi??
@diligentreader/47:
Nici nu-ţi închipui dumneata cât de tare m-am identificat cu naratorul (tl;dr: loled hard). Many thanks! 🙂
@grrl/50:
@B.deComp/53:
@de-fapt-toti-care-au-chef-sa-participe/Kleene-star:
Săgeata timpului s-ar putea să fie convenţie; e convenţia prin care dăm sens uman ireversibilităţii (ireversibilitatea fiind, după mintea mea, imposibilitatea de-a re-calcula[1] “trecutul” ce-a cauzat prezentul în care ne punem problema asta, a ireversibilităţii). Însă[2], pornind de la modul cum îmi închipui eu timpul, nu există viitor care determină trecut; dacă, într-un alt model al timpului, ceva din “viitor” e cauză pentru un eveniment din “trecut” atunci, pentru mine, “viitorul” acela e în trecutul “trecutului” pomenit, pentru că singurul rol al timpului e să marcheze, ca pe traseele de munte, traseul cauzalităţii. Deci nu există efect care determină cauza. Că un anume eveniment Y determină un eveniment Z asemănător cu cauza X a evenimentului Y, asta nu înseamnă (aşa cum văd eu timpul) că X este egal cu Z. Iar daca o anumita teorie fizica spune: t(Y) < t(Z), t(Z) < t(X), t(X) < t(Y) atunci, probabil, a fost ales un t greşit. 🙂
S-ar putea să fiu naiv. Dar mi-ar plăcea ca cineva care are într-adevăr proprietatea tuturor pseudo[3]-paradoxurilor astea (gen viitor care determină/explică prezent) să-mi povestească mai în amănunt şi promit că o să fiu critic în limitele comprehensibilitatii (una dintre posturile în care mă dispreţuiesc e cea de zelot, niciodata cea de nepriceput), şi nu mai mult.
Desigur, nu vreau să fiu leneş şi să aştept explicaţia mură-în-gură. Aşadar, primul set proactiv de întrebări la care sunt gata să particip cu opinii şi consecutive întrebări, în caz că cineva e interesat:
a) Care ar fi un experiment mintal ori real care să încalce cauzalitatea (mă refer la cauzalitate în sensul naiv[4] al cuvântului — şi nu în sens relativist, ca eveniment în exteriorul conului Minkowski unde relativitatea oricum se spală pe mâini de o noţiune foarte alunecoasă după mintea mea, şi anume cea de simultaneitate[5].)
b) Poate să explice cineva de ce, introducând noţiunea de cauzalitate, dispare cea de posibilitate a alegerii? (revin la ce-mi trecuse prin cap citind versurile din comentariul 48)
c) Poate să expună cineva în mod narativ şi esenţial-concomitent consistenţa paradoxului Einstein-Podolsky-Rosen? Wikipedia am citit-o şi eu; chestia e că, de fiecare dată când ajungi la autoritate alternativele sunt să crezi sau să nu crezi, să fii convins e mai greu. Trebuie să zic că, pentru mine, un Camil Petrescu al ştiinţei e preferabil unui Eugen Simion al ştiinţei — dacă cineva e disponibil cu insight…
Iar dacă toată lumea e plictisită deja de subiect, atunci: sorry (Droopy-face).
__________
[1]De calculul iniţial (cel care ne trece din prezent în prezent, făcându-l pe primul trecut) se ocupă cel mai tare “motor grafic” ever, numit Realitate. Iar eu cred că până şi acestui motor grafic fantastic îi lipseşte capacitatea asta, de-şi face back-tracking la trecutul propriu (de asta spuneam de imposibilitate, şi nu de incapacitate); cu alte cuvinte săgeata timpului e o reprezentare umană, însă nu o invenţie cu totul şi cu totul original-umană… dar aste e un pic de dogmă (afirmaţie nefalsificabilă).
[2] Nota de picior nu vrea să spună decât că afirmaţiile următoare semnului ei sunt subiective, deci singura “autoritate” intenţionată în spatele lor e un inginer care a dus raţionamentul până la un punct, şi care se simte liber să-şi exprime opiniile despre chestiune. Asemănările cu teorii anterioare e foarte posibil să nu fie întâmplătoare, iar inginerul în speţă e gata să ofere credit oricui pretinde că (eventual altcineva) a făcut afirmaţiile respective; asta nu înseamnă că inginerul citează autoritatea, ci doar că are o rezonanţă specială şi subiectivă — numită “înţelegere”, în sensul de afinitate cu afirmaţia, şi nu de condescendenţă raportată la afirmaţie — cu spusele respective. tl;dr: spun ce cred, iar dacă alţii au spus asta deja, atunci kudos to them şi ziceţi-mi unde să mă înscriu în fan-club-ul lor.
[3] Pseudo pentru cei care eventual explică — pentru mine sunt încă adevărate paradoxuri.
[4] Sensul naiv al cauzalităţii e probabil modul cum pricep eu ce e aia cauză: ceva care, dacă ar lipsi, nu s-ar mai “întâmpla” efectul respectiv, toate celelalte condiţii de “întâmplare” fiind îndeplinite.
[5] Una dintre belelele felului în care văd eu timpul e simultaneitatea poate fi eliminată complet — iar asta nu convine Omului. E posibil ca fiecărui eveniment să i se atribuie un moment în timp, şi nici unul dintre ele să nu fie simultan cu celalat — ofer detalii la cerere. Dar simultaneitatea e importantă — altfel li s-ar lua pâinea de la gură managerilor, care planifică chestii, deci care cred în rezonanţa planificării cu realitatea — iaca sursa simultaneităţii ca şi concept corporatist! 😀 Chestia e că simultaneitatea e o cerinţă antropică pentru ştiinţă: dacă ceva prezis[6] nu se întâmplă când şi unde sunt pregătit să observ prezicerea respectivă, atunci predicţia nu are sens pentru mine. Chestiile de genul “există soluţie pentru ecuaţia E” sunt matematice; chestiile de genul “există soluţie pentru ecuaţia E care e modelul matematic al fenomenului F, şi are soluţia S în limitele de eroare R”, abia aia e o soluţie inginerească, deci verificabilă.
[6]Ştiinţa se ocupă cu chestia asta, spre acreala zâmbită forţat de către divinantorii de vocaţie.
@Vlad/0:
Cerere oficială de iertare: am observat că off-topicul nu e accidental în weblog-ul dumitale, şi că topic-urile tangeţiale sunt spectaculoase tocmai pentu că cititorii/comentatorii post-urilor dumitale sunt diverşi dar au calitatea comună de-a-şi duce ideile chiar şi până la răzbel. Tocmai din cauza asta sper ca vorbăria mea despre timp/cauzalitate — suprapusă povestirii dumitale despre stafii — nu e o premieră şi că, măcar din puterea obişnuinţei dumitale de-a avea de-a face cu propriul weblog, e iertabilă sau măcar ignorabilă. 🙂
//
Toată poliloghia de care mă fac vinovat are legătură, de fapt, cu un singur element din povestirea dumitale, niciodată menţionat explicit în ce scriam: demonul lui Laplace. Asimetria dintre trecut şi viitor[1] face din versiunea dumitale de demon o chestie interesantă: dacă am avea toţi parametrii esenţiali ai lumii, şi un buffer suficient de larg astfel încât să stocăm condiţiile atingere a stării de conştiinţă, s/ne-ar/am putea întoarce intotdeuna la punctul iniţial, pariind pe ale fluctuaţii ale vidului pentru a re-crea realităţi, astfel încât iubita să fie mângâiată pe obraz şi nu bătută înţelegător pe umăr, de exemplu, de o infinitate de ori.
Iar povestea mi se pare tristă tocmai pentru că fantomei i se oferă şansa de-a re-încerca, iar încercările au loc întotdeauna în puncte-puncte. Ce-i spui dumneata fantomă e realitate alternativă, apoi realitate alternativă la realitate alternativă, apoi […] Dacă aş fi real (şi nu un profil ce se manifesta în mod text) mi-aş dori că hinduşii să aibă dreptate, şi să nu mă fi afectat povestirea dumitale, pentru că ar fi urmat să mai am o şansa reală. Dar m-aş fi hotărât deja că hinduşii visează cai verzi pe pereţi, şi că nu merită pariat pe demonul lui Laplace oricît de seductivă e reclama. Io-s în mod text, dar pentu voi, cei din acea realitate alternativă, nu există decât acum-ul. 🙂
On a positive note: cred c-ai putea crea vreo religie de gen “scientologie” dacă ai vrea să faci bani. 🙂
__________
[1]Chestia e că trecutul, deşi e oarecum uşor de recunoscut pentru că avem memorie, îmi pare mai puţin calculabil decât viitorul.
CST-Link, sper că ai glumit cu cererea ce de iertare. Aş zice că offtopicul e toată savoarea Mahalalei, dar o să-l citesc pe Ştefan, care a zis cândva “ce e aia offtopic?”.
Eu citesc mereu cu încântare comentariile dumitale, deşi de cele mai multe ori sunt la un nivel mult superior capacitatii mele de discutie.
0CST-Link #55 Cauzalitatea, atât timp cât putem fi seriosi fara a deveni pedanti si/sau patetici, poate fi abordata sub doua unghiuri : axiomatic sau stochastic. Cu alte cuvinte, “strong or weak causality” (http://www.chronos.msu.ru/TERMS/ekorotaev_principle.htm)
PS Am impresia ca-l imit pe doru cel inimitabil
@CST Link
56. (etc.)
Cand am ajuns la fragmentul de text:
am citit ‘buffet’ in loc de ‘buffer’ (asemeni acelui “nipple effect”, dar aplicat la ‘foale’ – cum zicea candva Blegoo…)
Cat despre cauzalitate, respectiv ‘directia ei’ (discutata in comment-urile celelalte), imi pot imagina ca divizand timpul in ‘unitati’ din ce in ce mai mici, nu mai putem deosebi intre doua puncte ‘simultane’, si le consideram consecutive (?) [Note: nu sunt inginera, deci tolerati, va rog, ceea ce suna ‘non-ingineresc’ – politica liberala a mahalalei ne incurajeaza pe toti sa ne dam ai nostri ‘two cents’ la orice tema – si eu, dupa cum ati observat, fac intrebuintare excesiva de acest privilegiu… :)…]
Asumand ca ‘inaintarea in timp’ este legata – aplicand ‘common-sense’ (nu, nu aveti voie sa intrebati ce este ‘common-sense’) de ‘material-itate’ (cel putin a celor care observa, ca altfel, cine ar mai vorbi, si teoretiza despre timp ?), atunci inaintarea pe axa timpului (inainte sau inapoi) este aplicata la ‘ceea ce’ se (poate)duce inainte si inapoi, context in care ‘a se duce inapoi’ ar fi un fel de ‘play-back’ (asa ca intr-un film rulat inaapoi).
Daca tot ce ‘inainteaza’ in timp este legat de o schimbare, sau persistenta a materiei, adica, chiar daca neschimbata ‘per se, dar intr-un fel ‘reorganizata’ [si aici putem introduce conceptul de ‘reincarnare’] atunci ducerea inapoi ar insemna o retransformare in starea de dinainte.
Daca ‘schimbam parametrii procesului de schimbare, atunci se ajuge la o alta stare decat cea initiala (schimbarea paramentrilor fiind o ‘cauzare’), dar, prin cauzare am schimbat si directia, sau ‘tinta’, adica nu mai ajungem (probabil) exact in trecutul cum a fost el, ci la un trecut ‘schimbat… *ahem* care, de fapt, este… viitorul… 🙂
Obviously, ‘baza materiala a timpului’ [adica forma prin care luam noi ‘la cunostinta’ timpul, sau trecera timpului, conform teoriei clasice a lui Leibniz cu ‘inainte-dupa’) este ceea ce ne intereseaza cand dorim ‘sa ne ducem in trecut’ (si scriem sci-fi)– pentru ca acolo intalnim lucrurile – si fiintele – asa cum erau ele mai inainte, adica putem intilni acolo hodorogi asa cum erau ei in tinerete, dar – de fapt – cine vrea asa ceva? (atata timp cat sunt destui baieti tineri imprejur? :)..) Unii – scientists, or else – ar dori sa stie daca e posibil sa il bati (sau chiar sa-l omori) pe bunic… dar, again, what’s the sense of it?
Ei, totusi, nu pierdeti sperata! O intoarcere, sau calatorie in trecut e posibila. Aveti numai nevoie de o masina, care se poate construi astfel:
_________
•Obtain four large conductive plates at least a few miles in diameter. Arrange them in parallel, very close together. The space between each plate will teem with negative energy – a proven phenomenon known as the Casimir effect – creating slices of identical space-time.
•Separate the plates into two pairs. A wormhole will connect the pairs like an umbilical cord.
•Place one pair in a rocket ship and accelerate to almost the speed of light, preferably in a circular path so the rocket doesn’t stray too far. Time will nearly freeze for that set while the other, still on the ground, ages at the usual rate. With each passing moment, the space-borne plates will go farther back in time relative to the others.
•When a sufficient amount of time has passed – preferably decades – step between the earthbound plates. You’ll immediately be transported back in time and across space to the other pair.
_________
No, it isn’t my invention (unfortunately, nu sunt inginerǎ), I’ve read it here.
But, mind, if you build that time machine and travel into the past, don’t kill your grand dad, because… you might not be able to come back to the Mahala – and we would miss you terribly! 🙂
Nu numai acum. Ci si aici. Hic et nunc.
Everywhere I go, I find that a poet has been there before me. (sursa: creca Freud)
@grrl #44:
“Si eu credeam, de exemplu, cǎ am inventat teorema lui Pitagora cand eram micǎ si mǎ jucam cu o aţǎ legatǎ ca un cerc si datǎ dupǎ trei bete infipte in nisip […].”
Îmi pare rău, dar teorema lui Pitagora a fost inventată de Pascal înaintea ta, pe când redescoperea geometria euclidiană în joacă, de unul singur, pe la vreo 6 ani.
@A.
#62
Da, inteleg ca vă pare rău, versiunea mea ar fi fost mult mai usoara de studiat dacat cea a lui Pascal.
A.aaa, Pascal. Nemuritorul Pascal… Ba chiar la trei ani spusese : “Voila maman, les soldats qui passent !” Cât despre Pitagora, pentru motive de cauzalitate temporara, inainte de Pascal trebuie sa-i citam pe Garfield si Celentano:))
other people suggest that language emerged from imitation.
predictia consecintelor unor actiuni predates language.
da, prin imitatie se produce ‘Lexikalisierung'(lexicalizarea) – adica acumularea de cuvinte, apoi urmeaza o faza (mai) cognitiva, adica ‘distilarea’ unor reguli, insusirea ‘strukturilor’ (Grammatikalisierung) pentru a comunica mai ‘sophisticated’…
ps1: sorry for mixing languages.
Da, stiu ca sunteti foarte tolerant al fenomenului (de language-mixing) dar, de fapt, nu ma simt relaxata cand mi se intampla (mixing languages) pentru ca eu ((urmeaza spovedania… adica big confession) vin in mahala ca sa exersez/perfectionez ‘code switching’ in languages.
ps2: de aceea am inceput sa vizitez si blog-ul dvs. – bineinteles ca acolo este… mai putina… tuica, si mai multa… ‘neuro-science’ (or something… :)…)
@grrl, de ce vorbesti la pers II plural, nu prea inteleg. respectul, if any, se exprima in cu totul altcv. decat niste forme mai mult sau mai putine intepenite.
faza de care zici tu nu o stiu. posibil ca asa a fost…
cu amestecarea limbilor, cat timp se vede ca e ceva “normal” (si e normal daca traiesti intr-o tara diferita de cea unde ai deprins asa-zisa limba materna) si cat timp se vede ca folosirea termenilor din alte limbi sunt de fapt pt. explicitare/precizie, nu am nicio problema. eu de multe ori gandesc in engleza si dupa aia fac retroversiunea in romana.
si nu sunt chiar atat de tolomac sa confund “bonjurismul” cu asa ceva. nu e nevoie sa te scuzi etc. nici in fata mea, nici a nimanui.
exact: or smth.:)
@grrl/59:
*:-)
spuneam odata bancul cu Stefan cel Mare, ala cu “‘pe cai ostenii mei!’ – toti se suie pe cal, afara de un ostean care ramane cu calul de darlogi. Stefan cel Mare, mirat, intreaba” ‘da’ tu de ce nu te sui pe cal, ostene?’ – ‘pai a meu e iapa'”
In audienta (se intampla in studentie, in Cecenia) era si un fost coleg de liceu, student la politehnica, si colegul asta rade si zice “ala era inginer”
Daca era lingvist,stia ca una e : Pe cai!, alta : pe armasari!