Acum câteva zile, încă o casă a fost demolată, la mine pe stradă. De data asta nu mai era un monument istoric: casa era veche, da, dar mică. Poate casa unor comersanţi modeşti, nu ştiu. Aşa că niciun vecin nu s-a revoltat, niciun fost ministru nu a venit să se lege de excavator, totul s-a făcut în tăcere şi aproape în secret, precum înmormântările persoanelor foarte bătrâne, care nu mai aveau prieteni în viaţă. Nu mai era nimeni de ceva vreme acolo. Eu însă, şi cei câţiva oameni care locuiesc de-adevăratelea pe stradă, ne aducem aminte de cuplul care o locuia. Era doi oameni mici, potriviţi cu dimensiunile casei. Nu aveau copii, dar aveau un şoricar pe nume Michi. Pe ei nu mai ştiu cum îi chema, dar numele şoricarului l-am ţinut minte. Bărbatul era aproape surd. După revoluţie, a murit de un cancer. Ea a mai trăit încă vreo zece ani.
era vremea sa se duca si casa.
doar nici ei n-au avut copii.
misto, soricarul i-a “salvat’ in memoria ta.
“casa lui michi:.
Ar trebui sa creezi o rubrica de diverse. Uite ce am gasit: Men are hard to find. Te asteapta America.
http://www.nytimes.com/2011/05/22/health/22therapists.html?_r=1&nl=todaysheadlines&emc=tha2
Ce mi-as dori si eu o casa mica si veche. Dar in ro cei care chiar s-ar simti atit de bine intr-o casuta nu si-o pot permite.
Ei, uneori mai şi câştigăm, totuşi! Care “noi”? Noi, cei ce direcţionează 2% din impozitul pe venit către Asociaţia “Salvaţi Bucureştiul”! Aşa, Nicuşor! Băgaţi mare!