Dintre cercul extins al cunoştinţelor mele IRL, majoritatea au plecat din ţară. Dintre cei rămaşi, majoritatea vor pleca în curând: aşteaptă să-şi termine pregătirea şi p-aci li-i drumul. Mai sunt câţiva care vor rămâne, în viitorul apropiat cel puţin: unii sunt oameni de succes, sau cu perspective – cei mai puţini, alţii se bat pentru succes aici: adesea, sunt persoanele cele mai puţin frecventabile.
Mi-am dat seama că, o dată cu demolarea de acum câteva zile, pe strada mea a rămas o singură casă adevărată, cu curte adică, şi cu oameni adevăraţi în ea, nu cu stafii palide şi în costum. Nu întâmplător, e casa ţiganilor, în care convieţuiesc mai multe generaţii. Ei vor fi cei rezilienţi, pe ei îi voi da cel mai greu afară, deşi o să vină şi asta, vremea fără nicio casă, adică. Ah, da, pe Cometei tocmai au mai pus la pământ încă una ieri sau alaltăieri, nu mai ştiu. În cartier, ritmul demolărilor e de circa 1-2 case vechi pe săptămână.
Eu stau şi mă uit şi nu zic nimic, pentru că, în sinea mea, şi eu sunt deja un demolat. Eram o casă relativ nouă, relativ zic, dar au dat cu bila în mine oricum. Şi acuma, nu mai ştiu ce să mai fac. Mă bucur pentru prietenii mei dragi, care au plecat, le fac cu mâna şi cu această ocazie. Sincer, nici nu prea văd vreo altă acţiune posibilă. Cândva, credeam că trebuie să stai şi să te baţi, dar am descoperit că nu sunt în stare să mă bat, nici nu aş şti de unde să încep. Cândva îmi iubeam lumea: acu, ce să iubesc? Bila şi barosul? Gheara şi dintele? Credeam că poate am, sau o să am, ceva de zis în meseria mea. În schimb, m-am plafonat ca o omletă explodată şi mai departe de atât nu mai am unde să mă duc.
Având în vedere acestea, aş pleca şi eu, dar un demolat nu mai pleacă nicăieri. Un demolat are ca funcţie aceea de a fi uitat cât mai repede. Un demolat e cel mult o pivniţă în care mucegăieşte, o vreme, un jurnal.
…
iar ăsta e cel mai real post al tău, Vlad. cam ai dreptate. descrii f b o stare d fapt; o lume, c s mai…
îmi pare rău pentru înfrângerile semenilor dar probabil viaţa nu e mereu pe plus, deşi cu încăpăţânare mă străduiesc să gândesc aşa. îmi pare rău pentru existenţa cuvântului “ireversibil” din lumea ta.
“nu credeam să-nvăţ a muri vreodată” pt că “sunt tânăr, d(/D)oamnă(/e)!” …
îmi pare rău, Vlad, dc t ajută cu ceva empatia mea… nu cred
Cum spuneau niste demolatori intr’o comedie ruseasca veche (si proasta): kakoi pasaj, kakoi masaj!
A trecut criza imobiliara in Ro? Se construieste cu frenezie?
O casa veche e demolata, una noua creste. Ro infloreste…pacat ca doar cu buruieni…
Mi-ai trezit o curiozitate: cum se plafoneaza o omleta explodata?
Iar esti depresiv, sau e doar poza romantica?Nu de alta, dar sa stim cum sa empatizam corect.
Te rasfeti, monser.
Bunica mea-mi spunea ca atunci cand cad, sa stau sa ma odihnesc putin si abia apoi sa ma ridic. Era un fel de gluma, dar tare m-au ajutat cuvintele ei, cand eram departe si singura.
Ti-or prinde bine si tie…
Ce face un demolat? Se reconstruieste, dupa ce s-a odihnit.
Lila, sărumâna de mesaj 🙂
Diligentreader: odată, când am uitat ochiurile pe foc, s-au lipit de tavan. Nu glumesc!
Cora_ a zis:
Ha, ha expresia aceea nu era cumva: “Cade omul din copac si tot mai sade nitel sa se odihneasca.”? Mie mi se pare de efect:)
Diferenta dintre “aici” si “acolo” e ca aici abea au inceput demolarile iar acolo s-au terminat (suntem mereu in urma cu istoria). Vorbes de case.
Cat despre oameni, si “acolo” exista middle life crisis, si acolo exista goana dupa o sursa de trai decent (nu neaparat realizare profesionala), si acolo exista angoase. Poate ca e mai frumos mediul inconjurator, e drept. Dar nici nu mai exista comori deghizate in scoarte prafuite prin pivnite demodate. Totul e aseptic si exact. Probabil ca sansa noastra asta e, decrepitudinea jurimprejurului, care ne mai lasa sa visam. Numa’ ca trebe sa luam sansa asta cu mainile amandoo si sa o transformam.
Scrie, domnule, scrie! Chiar daca n-ai chef si nici nimic a spune.
Poate să fie mai ușor să începi un lucru de la zero decît să construiești mai departe ce au început alții. Sau poate să nu fie. Oricum, ceva este de construit, asta e clar.
Ah, și îmi place la nebunie chestia cu omleta explodată 😀
(Subscriind astfel încă o dată la cele spuse de Diligentreader și de Madelin.)
Lulu – da, da, asta era, am plecat cu o colectie de zicale de mare efect(cum zici) in buzunar. Ei si ce bune au fost. 🙂
salut, Vlad. Eu cred ca viata nu inseamna neaparat cautarea succesului, evitarea plafonarii sau “un trai mai bun” intr-o lume pe care o vrem sanatoasa, sau macar educata. Daca avem optiuni, putem sa alegem, suntem liberi sa schimbam ceva (macar in noi insine – de exemplu, sa alungam un gand trist), suntem iubiti si iubim, ce mai conteaza lucrurile rele din jur? Si eu sunt dezamagita, dar ma gandeam, zilele trecute, la un amic care mi-a spus, acum vreo 10 ani: “plec intr-un loc in care imi va fi mult mai bine”. Iar eu i-am raspuns: “In straintate?” – asta era singura varianta de “mai bine” in mintea mea. El a zambit si nu mi-a raspuns, dar nu dupa multa vreme am aflat ca s-a calugarit si este foarte fericit cu viata simpla, de la tara si cu vecinatatea unor oameni care-i impartasesc convingerile. Uitarea despre care ai scris e oricum inevitabila.
Suntem liberi sa evadam din micile custi demolate: poti oricand sa pleci pe o alta ulita, intr-un alt oras, la mare, la munte, in parc, in mansarda 🙂 sau chiar in vis. “Casa” e in noi insine si nu-i usor sa fie demolata.
In meseria ta ai spus, si nu o singura data, esentialul: vorbele din mansarda au facut bine (cel putin sufletului meu, dar poate si celor care se intorc sa te salute si sa discute aici). Parerea mea despre scris o stii deja, astept sa citesc cartea despre orasul tau, pe care m-ai invatat sa-l indragesc. Si da, am depus niste acte ca sa plecam din tara, dar nu stiu cat din mine va ramane aici si cat va pleca, daca va pleca vreodata…
diligentreader şi eu mereu îl bănuiesc că s răsfaţă. parcă acu’ nu sau aşa mi-o fi plăcând mie s cred
case: http://xkcd.com/659/
(via turambar)
Si io la fel am impresia, ca de data asta se rasfata cel mai putin (sau deloc). Bine, si in celelalte dati exista cate un sambure, insa acum e parca mai dezvelit.
Cred că e inevitabil ca, pe Strada Cometei, strălucirea caselor să fie trecătoare. In memoriam, un cântec trist, de la fraţii noştri pakistanezi.
(Ce înseamnă “IRL”?)
In Real Life
@ A.:
Si Caderea Bastiliei ce a fost ? O demolare jubilatorie !
(pe bune :))
Iar Berzei o demolare vanatoreasca?
(linc via stefantalpalaru)
@ B.deComp:
:)))))
hai s vdm c răspunde A.! ping-pong
generaţiile viitoare nu vor şti c a fost în locu’ caselor. nci eu nu ţin minte, nu ş’ d c. o fi firesc, p undeva… s merge înainte, cum o fi. viaţa e p +
zic şi eu
Locuiesc intr-un cartier unde cea mai noua casa e construita in 1907, iar cea mai veche in 1854. De curind am vazut la un vecin un album cu fotografii de pe la inceputul anilor ’30, si totul stralucea de modernitate si prospetime: citeva calesti, un camion, o ambulanta trasa de cai, doamne cu umbrelute, domni cu galosi, fatade ude de ploaie:)
Una dintre putinele schimbari din ultima vreme e ca brutaria de peste drum s-a transformat in salon de masaj tailandez.
Suntem toți niște demolați, Vlad, în sensul că suntem structuri cristaline pe care le legăm atât de covalent de stâlpi temporari încât căderile lor ne demolează și pe noi. Rămâne mereu un nucleu opac printre dărâmături, în jurul căruia ne construim din nou fațete poligonale, departe, printre străini. Dar nici un cristal nu e definitiv. Dacă ar fi, ne-am preschimba într-un final în bolovani.
on appelle ça crise de la quarantaine.
Si eu simt ca Vlad nu se rasfata deloc (si am descoperit de curand ca e greu de explicat in engleza verbul “a se rasfata”).
Hai, Vlad, pune sosonii de zburat si vino inspre lume. Tocmai s-a incalzit prin lumi circumpolare si o sa fie asa inca vreo luna, poate chiar doua. Singura minciuna eficienta anti-timp e plecarea, nomadirea, fuga neintrerupta de (poate) singura frica justificabila. Hai si tu. Lumea noastra nu stie decat sa se urateasca, sa se automutileze, sa se repete mereu mai intens pentru desensibilizatii de noi si sa ne arate ca nu ne apartine de fiecare data cand credem ca am izbutit s-o convingem sa se opreasca. Drept le zice Madelin cu asepticul. Liliacul miroase de parca si-a cumparat niste aproximatie de parfum de la sectia de cosmeticale a minimarketului de-alaturi. Dar ii laud bunele intentii.
As fi zis ca toate sunt standard, copacii, cladirile, viata si ipotecile ei. Da’ ma gandesc ca eliminarea extremelor (copacii urati si aia disperat de frumosi deopotriva) dintr-o populatie distribuita gaussian tot la gaussianitate duce. Adica “noul urat”, “noul frumos” stau sa apara – cam pe cand ne-om obisnui ochii si sufletul cu norma.
Mi-ar fi placut sa-i fi putut cunoaste pe viitorii descalecatori pe Marte.
@ Vlad:
la mine a fost un ou la fiert. am luat resturile de de pe tavan cu aspiratorul, tu?