Vecinul M., electrician, tatăl prietenului meu Mihăiță, e un biciclist adevărat. Pot să scriu fără teamă despre el aici, internetul neexistând în lumea lui. Așadar, lumea lui e ceva mai reală decât a mea. Eu, cu cascheta mea ecossais și velocipedul meu vintage, sunt un simulacru de biciclist în cele mai bune momente. M. nu știe despre asociațiile de bicicliști, despre Prima Evadare, skirtbike sau fietsuri urbane de treizeci de milioane. De fel lunca Dobrogei, unde timpul merge invers de 2000 de ani încoace, M. își construiește singur multele biciclete. Din bucăți colecționate de peste tot. Și nu numai biciclete, ci tot felul de mașinării extraordinare. Toată casa lui e plină de dispozitive alternative care consumă de zece ori mai puțin decât cele din comerț. M. e un ecologic fără să-i pese. Dacă ar păși în lumea mea, ar deveni poate un uberhipster. Un personaj de steampunk incarnat. Din fericire, nu o va face niciodată.
M. nu se plânge niciodată de traficul bucureștean, de lipsa de respect față de bicicliști și oameni în general, de sărăcie, de politică și situația globală. Nu are și nu își dorește mașină, casă pe pământ cu garaj cățel purcel, credite avantajoase și celular fără butoane. El pedalează cumva mereu în Interstițiu, acel spațiu magic în care noi, restul, nu petrecem decât câteva clipe, între 2 stopuri, când ne-a depășit cuanta curentă de mașini și cea din urmă nu ne-a prins încă.
Informație practică: M., când își cumpără piese și nu le face chiar el din resturi, le ia din Dragonul Roșu Șase, sau din târgul de pe Ziduri Moși. Dacă nu știți târgul de pe Ziduri Moși, nu știți absolut nimica. Eu nu știam nimic de el până să mă ducă M. Ca idee, pe un pneu de la Decathlon eu dăduse 15 lei. La Dragonul roșu, același pneu costă un leu jumate. O pedală întreagă, de oțel, cu tot cu ax, m-a costat 5 lei. Adevărații bicicliști nu își iau accesorii piperate de la Velotecă.
Zilele trecute mi-am pierdut goarna de la bicicletă și am fost constrâns să răcnesc, pe post de claxon. Nu pentru multă vreme: dimineața următoare am găsit la bicicletă o nouă sonerie, pe care M. mi-a făcut-o în jumătate de minut dintr-un vechi telefon cu cadran, un șurub și un arc de pix. E din alamă, cu tot cu patină. Am fost tare încântat de ea. Nu am descoperit ce era în stare să facă decât mai târziu, când am încercat-o pe drum. Suna exact ca telefonul din copilărie, astfel că, de fiecare dată când o acționam, în mijlocul emanațiilor de dude strivite, mă simțeam ca în vacanța mare. Oamenii claxonați, cei suficient de bătrâni ca să fi avut un astfel de telefon, erau la fel de surprinși. Pentru o fracțiune de secundă, erau vizitați de propria lor fantomă, de acum câteva decenii. Tot drumul spre serviciu am stat să observ întrupările acestor spectre: un zâmbet, două lacrimi, o spaimă mare.
Eram vestitorul fără nicio veste.
Nene, am descoperit blogul și povestirea asta, via kooksee via petreanu. Pierdeți zece ani din veață dacă nu citiți.
Ce frumos!
🙂
Multumesc, ma mai scoate din butoi…
E mai mult decât frumos. E de salvat în favorite şi recitit din când în când. Ai mai şi scris ecossais 😀
E, nici chiar aşa 🙂
Am pus şi o poză cu soneria, în caz că nu mă credeaţi.
Vladule, po’ sa iau poza pe tumblr?
PS
Pe Augustin Radu l-am descoperit cand cu circuitele descopera romania (si ei erau prin Maramures de Paste).
ce tare e ideea soneriei! si nenea.
Madelin, fireşte!
Puck, aşa e.
Am râs atât de tare la finalul de alamă, încât mi-a fost frică să nu se audă până la Ziduri Moși, care e lângă blocul meu. Pe vremea în care eram mică precum o juma’ de om, unde e acu târgu’ de piese, în fiecare duminică se făcea și târg de animale. Stând aproape, mama mă lăsa să mă duc să mă uit și io. Și nu doar că mă uitam… Fără să fi fost tactică, mângâiam cu drag tot felul de cățeluși, și intram în vorbă cu stăpânii. Stând mai mult cu câte unii, aflam tot felul de informații pe care le dădeam apoi potențialilor clienți. Și pt că făceam treabă bună, nu de puține ori m-am întors acasă la mama cu un cuțu primit bonus. O singură dată cu pisică neagră și mică, și mai ales mieunătoare. În săptămâna ce urma, a mea mamă căuta disperată stăpâni, că nici nu vroia să audă de animale în apartament. Ei bine, după un timp am înțeles ideea, și nu am mai adus. Și târgul de animale s-a spart. Dar nu știu cum să-l învăț lecția asta pe vecinul care colecționează insecte specifice zonelor insalubre de bloc: NU NE MAI DAȚI, VĂ ROG! MAMA NU MĂ LASĂ!!! 🙂
Chiar voiam să-ţi spun că e tare faină poza, mă bucur că am pus a face on the horn 😀
Buey nene, ia cititi-o si pe asta. Nu va speriati ca e pe blogul lui Bobby Voicu, e Guest Post 🙂
@ Vlad:
Vlad, textul la care faci trimitere mi se pare cel mai odios din cele pe care le-am citit în ultimul timp – nu prin stil, ci prin umanitatea pe care o portretizează. Céline îmi pare acum un angel radios.
Textul lui Augustin Radu conţine tot ce îmi pute în România, creaţie totală a comunismului. Dar cel mai tare m-a enervat repetitivitatea furtului. De fapt nu ea, ci simpatia cu care e văzut. Cam ca acele bunici care le zâmbesc larg nepoţilor alintându-i “hoţule!”, “hoţomanule!” sau “maaaare pungaş mai eşti!”. E grav când şmenăreala devine apelativ tandru. Să trecem o dată cu ochiul necruţător prin textul îndrăgit de Vlad; sublinierile îmi aparţin.
“Nu ma lasa niciodata cu butelia de frica sa nu mi-o fure cineva, asteptase ani buni sa ii repartizeze de la uzina o butelie, pana atunci folosise una facuta pe şestache dintr-o butelie de franare de tractor furata de mama care era magazioner la CAP.”
Ce făceau oamenii muncii de la oraşe şi sate prin fabrici şi uzine (atenţie la procurarea materialelor!):
“L-a rugat tata sa ne faca un carucior de butelie […]. Rotile erau foarte foarte mari, facute dintr-o caseta de rulment strunjita la atelierul uzinei pentru doua jumatati de tuica, avand rulmenti conici ce se foloseaua la vagonetii de minerit, spite din fier beton de 20mm grosime (ca asa a gasit [sigur, a “găsit”, nu a “furat”! – nota mea, A.] prin atelier), iar in loc de cauciuc avea niste felii taiate dintr-o teava de transport petrol groasa de 1 centimetru, cu diametrul de 60 de centimetri.”
Cam cât de mult se fura? Păi, atât cât să nu mai ai loc în bătătură nici pentru rabla de bicicletă:
“Nea Gheorghita […] locuia […] la curte, o curte foarte mica si plina de tot felul de fieratanii furate de la fabrica. Pentru ca nu mai avea spatiu in curte era singurul care isi lasa bicicleta noaptea la poarta pentru a le face in ciuda vecinilor care se plangeau ca li se fura gaini, carucioare de butelie (evident nefacute de el, ale lui probabil ca se furau cu macaraua).”
“Isi lasa seara de seara bicicleta la poarta rezemand-o de sina de cale ferata ce era infipta in dreptul portii.” Vă daţi seama că şinele de cale ferate nu ajung singure în Colentina…
“Gardul de la poarta era facut tot din sudura. Adunase de pe la uzina diverse bucati de tabla ramase de la ştantare [şi eu care credeam că deşeurile metalice se reciclau! – A.] pe care le lipise intre ele evident prin sudura. Pe vremea lui Ceausescu exista un mare paradox, desi nu prea aveai de unde sa cumperi ciment, fier beton, plasa de Buzau, nisip sau tevi si cornier, toata lumea avea geamlâc (precursorul termopanelor de azi) din cornier sau profil T, cu geamuri lipite cu cleme de tabla indoite, etansate cu chit inmuiat cu ulei de in, garduri la tara din fier, tabla, tevi, toate , absolut toate “facute rost” de la cineva care stia pe cineva la santier sau la uzina sau……“
“Tata […] nu suda noaptea sa nu se vada flama si sa ne dea in gat vecinii ca avem aparat ilegal […]”.
Am văzut poza de familie, să vedem şi poza prinţişorului:
“Gandul meu era la cum sa mai fur de la tata prenadez si papiote sa fac zmee, de unde sa mai fac rost [o expresie care mă umple de ură, la fel ca “în viaţă trebuie să ştii să te descurci” – A.] de magneti de difuzor cu care sa ma joc de-a soldatii cu pilitura de fier pe o hartie, cum sa ii ciordesc mamei bicicleta […]”
Nu, nu mi-a plăcut niciodată atmosfera satului pre-orăşenesc de la câmpie, de ţărani colectivizaţi şi filatoriste şi sudori care luau RATA dimineaţa pentru a merge la serviciu, după cum nu mi-a plăcut niciodată atmosfera cartierelor muncitoreşti post-rurale de la periferia oraşelor.
Vlad, mă surprinzi! Mentalitatea (din păcate majoritară) ce se degajă din textul ăsta este singurul motiv pentru care România pute. Ar trebui să fii mult mai dur cu astfel de reprezentanţi ai umanităţii de jos, nu să-i mângâi pe cap şi să le laşi complimente!
na, că mi-a plăcut ce-a scris A.
1. Daca bagi chestii sub pres nu inseamna ca ele nu exista
2. Poti scrie, face, imagina literatura misto despre orice (de ex despre curve, vezi Villon, (si) pentru snobi). Cum scrii nu neaparat despre ce scrii.
3. Intr-adevar blogurile si-au trait veacul. Cand incepi sa ai retineri in a posta comentarii pentru a nu fi interpretate. Lehamitea or teama de a nu provoca predefinite, previzibile, preprovocate. Sau invers. Ma refer la blogurile cu comentarii. Alea fara de comentarii, jurnalele personale pur si simplu, vor continua glorios.
Eu nu am inteles ce inseamna umanitatea de jos. Fiind vorba de perioada ceausista, deduc eu ca umanitatea de jos era aia care fura sa supravietuiasca, si aia de sus cea care fura substantial si baga in conturi in strainatate ca sa poata deveni fruntea afacerilor romanesti acum; sau care povestea frumos ce mai facea Noica la Paltinis si ce-au mai spus confratii intru litere, nu de alta, dar ca sa-si poata desavarsi educatia in strainatate.Altfel, cei care nu au furat si si-au pastrat demnitatea si curajul, au murit in inchisoare sau au fost aruncati la margine, intre reprezentantii umanitatii de jos. A., ce biblii citeai tu? Aia cu Dumnezeul OMULUI SUPERIOR? Ca Noul Testament zice altceva.
Si inca ceva. Hai sa nu incurcam lucrurile. Muncitorul care lua din fabrica atat cat ii trebuia sa-si construiasca si el o roaba sau sa inchida un balcon lua de la stat, pentru care muncea si el, fara ca statul sa-i dea in schimb, echitabil, plata si hrana si caldura. Daca oamenii aia erau hoti, cum ii numesti pe aia care au luat apoi fabrica intreaga, fara sa fi municit un minut in ea? Furtul in comunism e o chestiune greu de discutat, daca e vorba de luatul din bunul comun. Si acum sunt probleme serioase cu felul in care statul fura mult mai mult prin reprezentantii lui decat fura omul de rand de la stat. Si, oare, in ultimul caz e furt, cand omul, practic, isi ia inapoi o parte infima din ce i se fura in fiecare zi?
diligentreader, dacă spui că bunul era “comun” înseamnă că, cumva, tu endorse ideologia comuniștilor. deși toți au făcut-o (luatul ăsta din bunul comun), asta nu scuză prea mult faptul în sine.
și chiar și așa, dacă iei din “bunul comun” inseamnă că iei de la alții.
nu arunc cu pietre, fac doar niște observații
Eu nu endorse nimic. Din contra. Spun ca ambiguitatea si confuzia morala sunt generate si intretinute de aceasta lipsa de granite intre ce e al meu, ce e al tau si ce e cu adevarat comun. Numai ca in comunism, ca si acum, ce e al statului si logic este comun, e doar al reprezentantilor corupti (si atunci,ca si acum). Cand nu-i dai omului ce i se cuvine si, mai mult, profiti grosolan de munca lui, nu mai trebuie sa-i ceri cinste, pentru ca cinstea nu se poate defini in aceste conditii. Cum ai dedus ca eu as sustine comunismul? Eu doar spun sa nu dam cu pietre pana nu lamurim ce e cu adevarat moral. Eu nu vreau dreptate doar pentru dulai, asta e.
Tu mă surprinzi pe mine, A. Simplul fapt că atmosfera din text nu-ţi place ţie, nu înseamnă că textul nu e bun. De ce ar trebui să fie plăcută, atmosfera?
Şi da, furtul ăsta mărunt, era o realitate zilnică, e şi acum. Şi ce? Ce legătură are asta cu cât de bun e textul? Analiza ta lexicală e altminteri justă.
e’un fel de a spune, diligentreader
cinstea se poate defini în orice condiții, a scuza o mentalitate prin circumstanțe este incorect, zic eu. în plus, mentalitatea asta de furtișag care ne caracterizează pe noi românii (printre alte caracteristici, unele bune altele nu) nu se datorează comunismului – comunismul e doar o scuză convenabilă, un “external locus of control”. nu ai decât să citești un pic de isotrie ca să vezi că este o trăsătură mai veche (vorba neamțului din Marin Preda, prea mult “p..da mo-ti”)
Nu-i adevarat. Inainte de comunism, romanul nu era caracterizat de furtisag. De unde ai scos-o? Care “pic de istorie”? Un personaj din Preda nu e istorie. Da-mi exemple adevarate, care sa demonstreze ca romanul e, prin definitie,dintotdeauna hot. Sau pui si tu egal intre roman si tigan? Hai sa facem un pic de istorie atunci. Care e poporul nomad si care e cel asezat, pentru care proprietatea e sfanta? Cine si-a aparat doar pamantul, fara sa vrea sa ia de la altii? Cine a murit pentru pamantul lui? Ultimii 70 de ani sunt a cata parte din istoria poporului roman?
@ diligentreader:
“Nu-i adevarat. Inainte de comunism, romanul nu era caracterizat de furtisag.”
Diligentreader, comentariul Tapirului e impecabil, iar dumneavoastră bateţi câmpii, nu pentru prima oară.
În “Patru femei, patru poveşti” de Aurora Liiceanu există un capitol scris de Antoaneta Taneva-Nandriş despre Lee Miller, fotografă americană celebră şi nu mai puţin extravagantă. În 1938 şi 1946 (deci înainte de comunism!) a călătorit în România, prima dată în cadrul unui voiaj mai amplu prin Balcani. Cer scuze pentru lungimea citatelor, le-aş fi putut scurta dar s-ar fi pierdut din atmosfera povestirii. Sublinierile îmi aparţin:
“Cercetarea pe teren din România anului 1938 a fost, în schimb, plină de minunăţii şi petreceri, dar şi de accidente dezastruoase, mai ales cu maşina, care i-au testat entuziasmul lui Lee, cum a fost, de exemplu, perforarea celor patru cauciucuri în câteva rânduri, sau când pânza capotei a fost tăiată cu cuţitul, pentru a se fura ce era înăuntru.”
Deci, nu doar se fura, dar se şi distrugea numai din amuzament, pentru a face rău altuia, fără a fura ceva în aceste cazuri (se lucra “curat”, deh!).
“Lee a ajuns a doua oară în România prin Ungaria şi a traversat Carpaţii iarna, pe zăpadă mare, conducând jeepul Chevrolet numit Jemima, care îi aparţinea lui David Sherman. Drumurile neiluminate, nesemnalate şi proaste au năucit-o şi au provocat o pană la maşină, pe la Sibiu. Ştia toate regulile pentru a preveni complicaţiile de după un asemenea accident, dar oboseala a doborât-o. Pur şi simplu nu a mai putut. Maşina trebuia să rămână o noapte afară, pe câmp, şi grija ei i-a adus încă o noapte nedormită. Dimineaţa maşina a fost jefuită de toată mâncarea, hainele, hârtiile, benzina, toate cauciucurile, instrumentele, tot ce era vital şi de neînlocuit.”
Un om trebuie să fie prost pentru a-şi imagina că ajunge o ideologie pentru a schimba un popor cinstit într-unul care fură orice şi cu orice ocazie (inclusiv gardul de plasă şi semnele rutiere de pe marginea autostrăzii Bucureşti-Piteşti). Ideologiile rămân întotdeauna pe hârtie, ele nu ajung la popor decât sub formă de bancuri pe seama mai-marilor zilei – cu atât mai puţin în cazul utopiilor sociale, cum a fost marxismul. Furtul şi turnătoria, ca răzbunare pentru reuşita aproapelui, sunt mult, mult mai vechi. Sunt măsura faptului că, în străfundul sufletului, aproape orice român se pişă pe toţi ceilalţi semeni ai lui.
@ diligentreader:
“A., ce biblii citeai tu? Aia cu Dumnezeul OMULUI SUPERIOR? Ca Noul Testament zice altceva.”
Diligentreader, şi Noul Testament împarte oamenii în superiori şi inferiori: cei inferiori sunt cei ce, până în ultima clipă a vieţii, nu îşi vor fi deschis inima către Cuvântul Domnului. Sunt cei ce nu vor intra în Împărăţie (“mai degrabă va trece o cămilă prin urechea acului etc.”), sunt cei puţini primiţi dintre cei mulţi chemaţi, sunt fariseii. Există această opinie greşită a multor intelectuăluţi simpluţi, cum că creştinismul (spre deosebire de religiile ce l-au precedat) le dă tuturor câte-un bilet spre Paradis, pe gratis, prin ONT, şi-i mângâie pe toţi pe creştet zâmbind blajin-părinteşte. Nimic mai fals. Asta e o imagine de oameni cu Eul strivit de propriul Supraeu, care au nevoie de “tatăl cel bun” şi liniştitor care nu se încruntă sever şi nemulţumit. Creştinismul este o cale cumplit de aspră, pentru oameni cu “aripi de foc”, o “hinayana” în care puţini vor încăpea. Se mint singuri cei care cred că creştinismul îi redă “demnitatea umană” (o expresie creată de Luminile franceze) oricărui băşinos. Este adevărat că creştinismul a amestecat clasele sociale (adică împărţirea inferior-superior ce l-a precedat), dar asta nu înseamnă că n-a introdus propria sa distincţie între inferior şi superior, cum am spus mai sus. Ah, şi creştinismul a mai făcut ceva ce vechile religii nu făceau: omul inferior a devenit tratat asemeni celui superior (deci, uniformitatea egalitaristă a comportamentului), în speranţa îndreptării lui cândva (necontrolabil de om) prin Graţia divină. Dar, repet, creştinismul nu a eliminat conceptul de om inferior sau, hai, dacă asta vi se pare prea rasist sau prea genetic, reformulez: conceptul de comportament inferior (unde prin comportament trebuie înţeles “alegerea unui mod de viaţă şi practicarea lui”).
(Editare ulterioară: mamă cât de mişto le zic uneori, nu mă mai satur să mă tot recitesc! Luaţi aminte la ce-am spus, citiţi de mai multe ori şi băgaţi în “Favourites”! Let my mother die if I lie to you!)
diligentreader, dacă tot citezi ca de la catedră, “și-a Apărat Pământul”, “A Murit Pentru Pământul Lui” (și știi ceva? – ce spui tu sună fix precum naționalismul implementat de ceaușescu, nu pentru că-i păsa lui de națiunea română, ci pentru că era un discurs alternativ care făcea posibilă depărtarea de rusia și creearea unei corei de nord), de ce nu citezi din jurnalele de călătorie ale unora și altora? (precum a făcut A.). din jurnalele lui Carol întâi? sau măcar din caragialele mereu etern.
istoria asta dulceagă cu românul pașnic si primitor, apărător de neam și țară, dac-și-roman pur este, ar trebui ca tu să o știi mai bine, o făcătură.
U, ce urit!
Zis-a Domnul pilda aceasta: „Doi oameni au intrat în biserică să se roage – unul fariseu şi altul vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga întru sine: «Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi oameni: jefuitori, nedrepţi, preacurvari sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig…» Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii la cer să-i ridice, ci îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!»
Zic vouă că s-a pogorât acesta mai îndreptat la casa lui decât acela. Că tot cela ce se înalţă smeri-se-va, iar cela ce se smereşte înălţa-se-va.” (Luca 18, 10-14)
diligentreader a zis:
asta nu face decit sa-l confirme pe A. Pilda arata ca nimeni nu poate fi sigur ca e cu sacii in caruta cind vine vorba de judecata de apoi, si ca desi ai trait exemplar o viata intreaga, trufia si lipsa pocaintei te poate pierde. Adica sa te retrogradeze la inferiori:)
@ diligentreader:
ce e urât, ce am zis sau cum am zis?
Stii care e problema voastra? Una din ele, in afara de argumentarea prin insulta. Pe aia o dam deoparte. Voi nu auziti omul care vorbeste, ci auziti citatele din capetele voastre sau vedeti si auziti doar amintirile voastre cu etichetele pe care le-ati lipit definitiv. Pun pariu pe ce vrei ca, daca ne comparam istoriile personale, sunt ultima care ar putea fi numita comunista sau , si mai rau, ceausista.
Eu cred in ce spune Iorga, daca tot vreti citate: Acela care isi paraseste tara pentru una mai inaintata seamana cu acela care si-ar alege mama din femeile mai chipoase.( citat din memorie, deci aproximativ.) Si mai stiu ceva: cand iti vorbesti familia de rau, fara sa incerci sa o intelegi si sa schimbi ce e de schimbat cu dragoste, te descalifici tu. In definitiv, e familia ta, asadar esti la fel. Pacatuiesti prin lipsa de dragoste, dar te faci si de ris in fata strainului.Am prieteni americani care intreaba de ce critica romanii pe romani si Romania si nu pun mana sa o schimbe asa cum vor. Ceea ce e perfect logic.
Eu vin dintr-o familie de tarani considerata in sat ” de neam” pentru ca au muncit toti, si au cumparat pamant si au facut case copiilor si au aparat ceea ce au avut pana au intrat in inchisoare sau in pamant.Si nu au fost neam de neamul lor ( inclusiv eu) in partid, sau lasati sa se ridice prea mult. De alta istorie nu mai am nevoie.Eu nu stiu pe nimeni in neamul meu pe care sa il caracterizeze ” furtisagul” si refuz sa fiu inclusa in categoria hotilor innascuti. Si sunt romanca.
păi, diligentreader, văd că de păcatul ăsta suferim toți – inclusiv tu, asta incluzând insultele și citatele (din iorga or whatev)
dacă a reieșit că te atac personal, îmi cer scuze, nu a fost intenția mea. și nici să zic că ești comunistă sau ceaușistă – faceam doar o comparație a ziselor tale (comentariul tău precedent cu românii care își apără nevoile si neamul îmi sună luat din manualele de istorie din școală).
eu tocmai că încerc să-mi înțeleg “familia”. că o fac mai clinic, ca un doctor care pune un diagnostic, este alegerea pe care o consider corectă, iar asta nu mă descalifică de la nimic (cum pare a sugera comentariul tău). eu încerc să mă rup de imaginea idilică a românilor, cultivată atent de adepții naționalismului (comuniști și de dinaintea lor, vezi Iorga, că veni vorba), și să aplic una mai realistă. dacă vreau să schimb ceva (și o pot face foarte bine și de afară – dar asta e altă discuție – amară din păcate – între cei “plecați” și cei “rămași”), o pot face doar dacă am o analiză corectă și obiectivă a simptomelor. prefer istoria lui Florin Constantiniu celei a lui Iorga.
istorii personale, nu cred ca e cazul să le comparăm, că nu de asta e vorba aici. nu vreau să cad în greșeala generalizării (sau a inversei ei). dacă pun un diagnostic (pe care eu îl consider corect informat) poporului meu, asta nu are absolut nici o relevanță vis-a-vis familia mea, și nici invers, istoria familiei mele (în izolare, adică numai ea, istoria) nu are nici o relevanță în diagnosticul pus întregului popor.
ăsta e obstacolul în orice discuție de genul ăsta, generalizarea (fallacy of composition) și inversul ei (ecological fallacy – cer scuze pentru anglicisme, așa le-am invățat si nu le cunosc corespondentul în română). în primul caz pornești de la un caz particular și crezi că e suficient pentru a caracteriza întregul (“familia mea nu fură, familia mea e română, recte românii nu fură”); în ce-a de-a doua consideri – incorect – că o caracteristică de grup se aplică fiecărui individ din grup (“tu spui românii fură, eu sunt româncă, recte spui că și eu fur”)
Ar fi bine daca discutiile ar fi de pe pozitii egale si, oricat de mari ar fi diferentele de opinie, ar fi bine daca am pastra respectul reciproc. Iar cand, luati de patosul controversei, am ranit sau insultat, sa facem pasul inpoi necesar. Tu il faci mereu. Si altii. Nu toti.
In definitiv, adevarul nu poate sa apara decat din compararea si confruntarea parerilor personale si experientelor personale ale fiecaruia. Dar cand deduci ca, daca nu sunt de acord cu tine, sunt proasta si inculta ( vezi comentariile lui A.),cand ma pui la punct cu ” nu e prima oara”, (vai, de ce nu te-ai indreptat sub superioara noastra indrumare), fara sa incerci sa intelegi rationamentul meu si motivele mele, orice discutie e inutila, si tinde sa se transforme intr-o mahala amara, nu dulce.
Parca A. deplangea mai deunazi plecarea grrlitzei de aici, din cauza railor Mahalalei. Plecare oficiala, cu scrisoare de adio scrisa in alta parte.
Nevermind, pana la urma o sa ne retragem pe la blogurile noastre, fiecare cu cate un cetitor, Vlad cu A., Tapirul cu plostinarii, io cu fantoma.
madelin,fantomele astea care bantuie pe aici stiu sa dea…telefoane?!ca daca se agita filozofic descaresian numai cu soneria de la bicicleta nu prea prezinta suficienta garantie in vizibilitate…cat despre pacatosi,inaltari la ceruri..etc..a inceput Postul, asa ca,poate si raii din mahala incep,nu sa posteasca ci sa mai faca si fapte bune..si stiti cum se spune,pacatele mai grave vin de la …exista suficient timp pentru dupa..
Opaaaa, a inviat Emma! Sau e Doru in deghizeu.
Dislexia m-a facut sa cetesc “raii din mahala incep sa prosteasca” …
apropo de fantomele trecutului si sonerii: mie inca imi tresalta inima cand aud, in tren, zgomotul tacanit al compostarii biletelor de catre controlor (sau chiar daca nu sunt in tren si aud un zgomot similar).
de pe vremea cand mergeam cu “nasul” (apropo de mici furtisaguri) si stateam cu urechile ciulite tot drumul.
Ce bizaaaaarrrrr…
De ce să compari o nostalgie atît de frumos scrisă cu tratatele de hmmm, morală naţională? Care-i smecheria, lamuriti-ma si pe mine, ca io nu inteleg ca exhala cultul furtisagului, sau al nationalismului national, ce e asa de rau intr-un texzt frumos scris cu sonerie? Sau, de fapt, Vlade, de asta e frumos, ca stirneste patimi. Fain.
Imi place la nebunie cum e scris, tocmai ca nu sade cu parul moralei in mina, sa dea la cap trecatorilor despre bine si dreptate. Si, apoi, nenea Sonerie avea tot dreptul sa ia, nu era totul la comun, ce e al meu e si al tau? Nu lua el ca sa-si faca micul univers si mica viata obsedata de masinarii si, de fapt, de dorinta de a da ceva in schimb?
Ce-s cu citatele astea biblicoide, care-s la indemna ca-s biblie? Cine da rostul moralei si a virtutilor, sa vin eu sa zic ca le dau? Prostii. E atit de frumos, Vlade! Mai face!
apropos de sunete/sonerii, mi-am amintit de un sunet drag sufletului meu: trosnetul lemnelor care ardeau in soba bunicilor (iar lumina focului se proiecta pe tavan); hm, o fi din cauza ca aici sunt 13grd…
Săpt care aproape a trecut mergeam spre casă pe străduțe fofilante arterelor mari (vezi Bd. Aorta, etc 🙂 ) și văzui un nene mai în vârstă pe biclă. Pt că deja cetisem postarea asta a ta, am zis ”ia să văd, nene, ce modă au veteranii bicicletelor în rândul claxoanelor”. Și nu pot descrie cât am regretat că mi-e spart aparatul foto… Claxonul domnului era un ansamblu dintr-o pară de cauciuc, d-aia de clismă și o trompețică din plastic galben. Apăi, aia a cui fantomă mai era? 🙂
iar despre biciclete: o intrebare de am pus-o si pe feisbuc: cine stie de ce frana de spate, la biciclete, se afla pe ghidonul drept? zece puncte.