Nimeni nu-i iubeşte pe biciclişti

Nimeni nu ne iubeşte pe noi, care mergem pe bicicletă prin oraş. Ciudat, pentru că bicicleta e un lucru simplu şi curat, care nu deranjează pe nimeni. Şoferii nu ne iubesc, pentru că intrăm pe strada pe care ar vrea-o doar pentru ei. Pietonii nu ne iubesc, pentru că pistele de ciclism trec pe trotuarul lor. Primarul nu ne iubeşte, altfel nu ar face benzile alea de ciclism fără niciun sens, presărate de gropi adânci şi canale deschise, şi de borduri în care oricine merge mai des cu bicicleta sigur şi-o va rupe, mai devreme sau mai târziu.
Câinii maidanezi, ei ne urăsc de-a dreptul, deşi se spune că un câine e fiinţa cea mai puţin capabilă de ură. Unele pisici însă ne iubesc.
O dată, pe când pedalam la bulevard, un boschetar a aruncat după mine cu o sticlă de bere.
Iar astăzi, de pildă, am fost uşuit fără menajamente de badigarzii hotelului Starlight Suites Bucuresti, pentru că mi-am legat bicicleta de gardul lor, vrând să mă duc până la alimentară. Nu jena pe nimeni acolo, decât, cred, pe angajaţii hotelului şi al firmelor din aceeaşi clădire, care şi-au făcut în imediata apropiere, chiar pe rampa de acces pentru handicapaţi, un… loc pentru fumat. Serios, şi-au pus şi o scrumieră, chiar pe rampă. Ei pot sta acolo, mi-a spus badigardul burtos, eu nu. Şi mai moale cu comentatul. Am cerut să vorbesc cu managerul hotelului, dar cererea mi-a fost refuzată, şi, din felul feroce în care paznicul îşi împingea burta înainte, am dedus că dacă nu plec cât mai în grabă, urma să mi-o iau şi în bot.
Dacă aş fi fost ziarist, lucrurile s-ar fi rezolvat rapid, ca aici, dar nu sunt şi nu se rezolvă nimica.
Nu, nimeni nu ne iubeşte, şi nu pentru că am fi nişte străini, nişte ciudaţi nemotorizaţi, ci pentru că suntem nişte pârliţi. Vina noastră cea mai mare e că nu conducem maşini mari, şi următoarea e că nu avem burtă, pesemne. Sincer să fiu, nici nu-mi doresc prea tare să fiu iubit. Doar să fiu respectat, şi nu mult, ci doar cu minimumul cetăţenesc. Hăhăhă, ce cretin sunt.