„Ce te-ai gătit, frate, așa, mergi la carnavalul copiilor?” mă întreabă, glumeț, un coleg, la policlinică.
Adesea, la policlinică, sunt în blugi și tricou. Și niște pantofi scâlciați dar rezistenți la noroi. Azi port cămașă, cravată, și vestă. Pantofii buni, ăia maro. Pe deasupra, am o jachetă de tweed Harris, și pe cap cascheta englezească pe care am cumpărat-o dintr-un magazin francez de grădinărit. Am mănuși de condus. M-ar tenta să-mi pun și o mustață falsă, e tot ce lipsește ca să fiu Hercule Poirot.
Motivul pentru care vinerea mă deghizez este următorul: am de mers după amiaza la Spital. Pe bicicletă, firește. Vă aduceți aminte că, la Spital, cu mașina ai voie, cu bicicleta nu. Dacă mă duc în ținuta mea obișnuită, șansele de a-mi fi permis accesul scad vertiginos. Nu e imposibil, dar încep negocieri, rugăminți, dat din urechi, etc. Oricum nu am voie să merg până la pavilionul unde am treabă, dar măcar să mă lase să-mi leg țoacla de un stâlp, la intrare, lângă chioșcul paznicilor. Dacă sunt deghizat, și îmi arborez masca facială imobilă, sfincterică (de la Sfinx adică), câștig secunde prețioase de descumpănire. Paznici se scarpină pe chelie, în dilemă. Pe de o parte, vin pe bicicletă, deci sunt un pârlit, un neserios, un bagabont. Pe de alta, am cravată și sunt disprețuitor, ceea ce e suspect. În blugi, degeaba mă recomand „sunt DOCTORUL cutărescu”, nu mă crede nici naiba. La cravată, nu mă recomand în niciun fel: intru direct, îmi leg bicla și o și pornesc apăsat spre pavilion, fără să mă uit înapoi. Până să se dumirească paznici, sunt departe, și nu merit osteneala de a se alerga dupe mine.
Cu pacienții, nu mă deghizez (cel puțin nu vestimentar), și nu mă recomand ca fiind doftor, ci psihiatru (care include, etimologic, cuvântul doftor, dar nimeni nu se prinde). În largul societății, altfel stau lucrurile. Pentru mine, bicicleta a fost un mijloc de a reintra în posesia orașului meu, dincolo de granițele Ferentarilor. E timpul să duc procesul până la capăt. M-am săturat să-mi iau șuturi și la alimentară, pentru că nu sunt suficient de barosan. M-am hotărât să profit de segmentul cel mai snob al biciclimii. Acela al cărui vârf e Elena Udrea. Și dacă îmi spuneți că risc să devin un personaj caragialesc, vă atrag atenția că eram probabil unul, încă de la bun început. Ia aruncați un ochi pe titlul blogului.
About The Author
Tweedul autentic ține incredibil de bine la vint, frig si murdărie, știu din proprie experiență.
Altfel îmi place aia cu masca facială sfincterică. Dada, de la Sfinx, sigur. *g*
Domnule psihiatru, motivul pentru care am intrat eu in mahala si inca mai zabovesc p-aci e ca-ti place sa te joci.
Cat despre carnaval,eu intru in spitale fara sa indrazneasca cineva sa ma opreasca ( am intrat si cand era summitul nato si spitalul era destinat doar summitilor, de s-au crucit doctorii care ma prevenisera ca nu are nimeni voie acolo), pentru ca o fac cu o figura de ” control de la centru” foarte convingatoare.Portarii spitalelor sunt crescuti in Romania. Sunt obisnuiti ca doar “cei sus-pusi” sa aiba siguranta si tupeu. A, si inca ceva: intotdeauna ii salut in trecere grabita. Se pare ca si salutul grav si grabit e asociat cu inspectia de sus.
Haha, chestia asta o făceam și eu pe vremea cînd colegii mei erau în armată (și eu în primul an de facultate). Iar asta se întîmpla, ați ghicit, la Spitalul Militar Central — ce vremuri, ehei… 🙂
Elementar, draga Vlad! 😀
Ahh! Oui! La chemise rose et les chaussures marron! Et…. l’air bohême ! Ça fait tout! 😉
De remarcat că Vlad, când zice că “am cravată și sunt disprețuitor”, nu glumeşte: îi dispreţuieşte într-atât pe paznici încât de două ori în însemnarea de mai sus le-a refuzat articolul hotărât după marca pluralului!
Vlad, dar nu crezi c-ar fi infinit mai simplu să le arăţi legitimaţia de serviciu? Cele mai multe instituţii oferă angajaţilor aşa ceva, exact în scopul uşurării identificării lor de către personalul de pază. O legitimaţie vizată la zi, cu poza şi numele tău, ar trebui să rezolve problemele acestea.
A., mulțumesc de corecturi, cred că am mai zis că noi doftorii scriem și vorbim foarte prost.
Mai am pe undeva o legitimație, deși nu mai sunt angajat al spitalului. Nu contează, restricția se aplică și angajaților.
maitre, la mine se uita bodigarzii crucis, ca se schimba cam des.
asta doctor, bah? nu-l vezi ca vine de la metrou?
🙂
Vlad, adica cam asa? 🙂
Politia diacriticelor!
f bun …am ras copios 🙂 …caragiale este vesnic 🙂
asa se intra si in magazinele cu fitze, daca n-ai vestimentatia asteptata. nu tupilat, ci decis, cu un aer artist-competent-profesional dar usor plictisit (vestimentatia devine doar o chestie chic in cazul asta). eventual intrebi vanzatoarea, dupa cateva clipe ganditoare, daca au ultimul model de [si inventezi un cuvant frantuzesc aici]
mor de curiozitate, ti-a iesit ai intrat in spital cu bicicleta?
Am locuit ceva ani vis a vis de spitalul Bagdazar (la ala banuiesc ca mergi), si 1 an si 5 luni cat am stat in concediu de maternitate cu fifi mica, am patrulat aproape zilnic pi shoseaua Berceni dar nu vazui pe nimeni cu bicicleta, nici intrand, nici iesind pe acolo. Acum inteleg: pt ca nu e voie!!!
P.S. acum stau aproape de alt spital. Colcaie de biciclete aici…..