Ce tristă e soarta unui câine de pe stradă. Adică, ar fi tristă dacă ar fi cine să fie trist. Oare o soartă poate fi tristă, dacă nu e nimeni să se întristeze?
Într-o zi, pedalam prin cartierul Primăverii, când am fost atacat de niște căței. Ham ham ham ham după mine pe stradă, numai că traficul era infernal, și un gipan de barosan l-a trosnit pe unul dintre căței peste cap. A mai putut să se ridice și chiar să o ia la goană schelălăind, avertizându-și frații să fugă cât mai departe de lumea asta nedreaptă și fără sens. Probabil a murit după colț. Un paznic al caselor de protocol din zonă a dat cu basca de genunchi a pagubă, iar eu m-am oprit pe margine, încercând să pricep ce se întâmplase. Peste încă un minut, paznicul și-a pus basca la loc pe cap, iar eu am purces din nou spre trebile mele zilnice. Și n-a fost nimeni să ceară dreptate pentru viața cățelului. Poate doar undeva, sub o groapă de gunoi, oasele unui Grivei, rămas fără stăpân și casă prin 1960, s-au cutremurat, simțindu-și sângele căsăpit din nou, zece generații în aval.
About The Author
