Procesiune

Chiar adineauri, de sub ferestrele policlinicii de vis-à-vis de Sf. Spiridon, unde lucrez astăzi, a plecat o imensă procesiune.  După primele două rânduri de măicuțe cu flori, au pornit, patru câte patru, legiuni de popi în straie aurii. Pe la mijloc, niște Sfinte Moaște. Apoi, niște studenți la teologie sau elevi de seminar, cred. Îi recunosc după costumele negre de ginerică și tuleiele încă prea rare. Apoi o Dacie Papuc cu boxe, din care se auzeazu imnuri bizantine. Apoi civili, mormane de civili, primii cu deștele vârâte în urechi, din cauza imnurilor bizantine amplificate.

Iar la final, un biciclist. Bărbos, pletos și cu un copil pe cadru. Din păcate însă, nu făcea parte din procesiune, cum mă entuziasmasem inițial. Avea doar drum pe acolo. S-a gândit el nițel, cum să depășească, apoi s-a răzgândit și a făcut cale întoarsă. Pasămite. depășirea unor Sf. Moaște e sacrilegă, chiar și de pe bicicletă. Sau poate mai sacrilegă decât dacă era o mașină: la urma urmelor, mașinile se sfințesc și au multe-multe șomoioage cu cruci atârnate de retrovizor. Și chiar și Preafericitul merge cu mașina, nu cu bicicleta. Nu există niciun sfânt biciclist, deși probabil mai mulți au fost șoferi.