Canon

Locuiesc într-un vârf de copac, departe, deasupra acoperișurilor. Aici bate mereu vântul. Cum sunt foarte leneș, sunt în stare să stau văd cum se schimbă orașul într-un an ca și când ar fi trecut doar un minut. Ca și cum valuri-valuri de materiale de construcții s-ar izbi de cochilia de lemn a ambarcațiunii mele, în timp ce stelele se tot învârt ca roiuri de pescăruși. Sunt o statuie într-un vârf de arbore. Palele îmi mângâie pletele de marmoră. Pentru că mama m-a botezat Farniente, nimic nu-mi surâde precum observarea oscilațiilor urbane, precum japonezii de anțărț pietrele le priveau crescând. Precum oceanul care nu încetează să-mi bată la ușă. Sunt un mugure de înălțare. Mă înclin înaintea atmosferei. Nu fac altceva decât să fiu, și asta e suficient, așa că toate casele prăvălindu-se acolo jos nu mă mișcă cum mă mișcă briza dinspre apele fără capăt pe care le visez. Sunt pumnul ridicat. Nemișcat nici de uragan, nici de bila demolatoare. Sunt pumnul ce iese din mare. Sunt vrabia temătoare, acolo unde doar vulturul o poate ajunge. Vântul e marea mea, iar orașul hrana, uneori invers.