Notă: am scris pe genunchi textul ăsta pentru “partea cealaltă”, blogul profesional.
M-am răzgândit și îl public aici, deși, în contextul mahalalei, o să fie banal, și deși el are o direcție psihiatrică. Dar decât să-l dau la coș…
Puteți să săriți peste el.
Locuiesc în aceeași veche mahala din centrul Bucureștilor în care am copilărit. (Centrul a fost multă vreme o noțiune pur geografică în capitală). Când eram mic, aici erau doar case și vecini și copii care băteau mingea chiar și pe stradă. Demolările comuniste n-au apucat să ajungă în mahalaua mea, scăpată de soarta cartierului Uranus. În ultimii 15 ani, odată cu creșterea valorii terenului, jumătate din ea a fost însă rasă de pe fața pământului și în locul caselor negustorești antebelice (unele, monumente istorice) s-au construit imobile de birouri și apartamente în stilul p+5. Se pregătește și cealaltă jumătate. Matache e doar un instantaneu din masacrul arhitectonic în plină desfășurare din orașul meu.
Chiar acum, la doi pași de unde stau, în locul unei clădiri care-și aștepta demult clasificarea când a fost dărâmată anul trecut în stil ninja, în practic 5 minute, e un șantier enorm, care umple cu muzica lui concretă fiecare minut din viețile noastre domestice, inclusiv sâmbăta și duminica, dimineața în zori și seara târziu. Poate că mai există mierle prin cartier, care să cânte primăvara, dar n-am de unde să știu.
Oricum, în timpul zilei toate străduțele sunt astupate de o coloană statică și ramificată de mașini. Câte două rânduri parcate pe fiecare parte, și un rând central de mașini în pseudo-mișcare, la orele de vârf. Sunt aproape de câteva parcuri, am ajunge în Herăstrău pe jos într-o jumătate de oră, în Ioanid sau Grădina Icoanei și mai repede. Dar o plimbare cu fiica mea de un an este un act de bravură inconștientă. În cartier există și două școli: în fiecare dimineață și după amiază copiii care nu au privilegiul de a fi transportați în SUV-uri fac slalom printre SUV-urile celorlați copii și ale celor care vin la serviciu în zonă, precum și printre mașinile parcate pe tot trotuarul. Claxoane și înjurături se așează în contrapunct peste zgomotele șantierului, și totul e îmbăiat în fumul de eșapament al celei mai poluate capitale europene. Copiii, părinții, persoanele cu disabilități, cei câțiva bicicliști, se descurcă cum pot. Unii dintre ei rămân claustrați în bulele de tăcere termopanizată ale propriilor domicilii. E natural să fie așa, pentru că mașinile sunt în mod natural mai puternice, deci au prioritate.
Suntem un oraș în care nu e politicos să zâmbești. Cel mai bine e să mergi pe stradă încruntat, descurajând orice interacțiune. Zâmbetele sunt suspecte. Oare ce-o vrea ăsta de la mine? Cel mai bine e să evit contactul vizual. Vrea să mă întrebe ceva? Dacă mă prefac că nu îl văd, dispare. Sigur vrea bani sau îmi vrea răul. O doză sănătoasă de paranoia e mai prudentă. La urma urmelor, în decorul general al agresiunii și însingurării, nu trebuie să fac notă discordantă. Trebuie să par și eu puternic, chiar dacă nu sunt.
Chiar dacă mă tem. Nu de ceva anume, deși griji sunt destule, ci de un pericol vag, așa, ca și când merg printr-o junglă și un animal sălbatic, cu dinți și gheare, ar putea să-mi sară în spate.
am incercat să sar peste el și am aterizat în poala colegei de pe partea cealaltă a biroului.
Măcar arată bine, colega?
Aterizasem mai demult in București cu un avion de dimineața. Trebuia sa ajung pe Aleea Icsulescu din Berceni. Ajuns in Berceni, pe plăcuta străzii scria Aleea Icsulescu dar blocul nu era acolo. Pe strada următoare scria tot Aleea Icsulescu si tot așa încă vreo trei stradute mai încolo. Dezorientat, mi-am compus o mutra politicoasa si am întrebat pe cea mai respectabila doamna care trecea incruntata pe acolo, nu va suparati, va rog frumos, unde e blocul c2 scara y de pe Aleea Icsulescu. S-a uitat la mine, s-a incruntat si mai tare si a inceput: ce p[-i-z…]? Si-a dat seama ca exagerase puțin si mi-a zis: da’ de unde vrei sa știu eu, dom’le?!
pentru mine ar fi fost pacat sa fi aruncat la cos randurile; mi-am recunoscut propriul sir al gandurilor. daca te muti, sa lasi un semn unde, te citesc cu placere
Se-adunaseră deci vreo 10 karatişti să spargă tocilarii. Atâta doar că noi făceam liceul într-un cartier destul de rău famat, probabil cartierul cu cei mai mulţi karatişti pe cap de locuitor din Braşov. Fiind atât de mulţi karatişti, cu greu ieşea o bătaie, nici nu mai ştiai de cine să te iei pe stradă să nu care cumva să-ţi rupă oasele. Atâta le-a trebuit băieţilor din cartier, să afle că tocilarii lor sunt în pericol. În maximum jumătate de oră, în jurul blocului s-au adunat vreo sută de karatişti unul şi unul, de la un repetent de 35 de ani până la copii de şcoală generală. Curgeau karatiştii pe alei ca fiii Vrâncioaiei, înarmaţi cu nunceaguri făcute din coadă de mătură, boxuri din robineţi de apă caldă, cuţite luate la promoţie şi bâte de baseball cumpărate de la artizanat, cu motive populare pe ele.
http://www.dailycotcodac.ro/2011/04/de-partea-cealalta-a-lui-mawashi/