Imortalitoloaga

Am citit pe undeva o povestire despre o studentă la medicină. Povestirea începe cu studenta stând într-un amfiteatru de anatomie, cu cadavre întinse pe mese de gresie, doar că înțelegi repede că amfiteatrul nu e tocmai de anatomie și trupurile nu sunt tocmai cadavre. Acțiunea se petrece într-o realitate fantastică (pot să zic așa ceva?) în care nemurirea există și e privită ca o boală gravă. Oamenii afectați de nemurire au următoarea istorie naturală: majoritatea, cu timpul (cu secolele), devin inerți, de parcă ar fi într-un soi de comă. Nimeni nu poate vorbi cu ei. Unii se scofâlcesc rău, pentru că n-are cine să-i hrănească, alții sunt hrăniți prin tuburi de familie de-a lungul generațiilor, iar alții sunt depozițați prin clinici de imortalitologie unde sunt îngrijiți și studiați. Nu se știe de ce pățesc treaba asta, poate pur și simplu entru că dincolo de o anumită vârstă zilele, anii și secolele se succed cu prea mare repeziciune ca să mai poți să faci ceva, orice. Studenta crede că probabil nemuritorii visează cu ochii deschiși, vise foarte încete, dar profesorii ei o cred pe ea însăși prea visătoare pentru meseria de medic imortalitolog.
Cei care nu eșuează pe vecie într-un pat, capătă un soi de demență. Cantitatea prea mare de amintiri e compensată de o uitare hiperactivă, care până la urmă le mănâncă amintirile cu totul. Umblă pe stradă fără să știe de ei, și de fapt foarte mulți vagabonzi și boschetari din oraș au vârste de sute de ani.
Mai era ceva în povestire, ceva cu un bărbat care are șapte mii de ani și totuși e perfect normal și studenta se îndrăgostește de el, dar nu mai țiu minte și nici nu mai era interesant.