Acum 7 ani, într-un alt sfârșit de vară, scriam aici o postare în care îl citam pe Mallarmé (cu poezia “Soupir”). Era felul meu de a evoca lucruri pe care le consideram iremediabil pierdute: amintiri din prima copilărie, atât de vechi încât și-au pierdut și forma, și conținutul, rămânând doar un vag gust afectiv.
Am descoperit, începând de acum un an și jumătate, că nimic nu era pierdut. Împreună cu fi-mea, totul a revenit în valuri. Acum, împreună cu fi-mea nr. 2, o iau iar de la început. Iar ai mei îmi zic că și pentru ei e la fel: bătând aceleași parcuri pe care le băteau cu mine, au impresia că nu au trecut anii.
Eu sper că această dulce eternă reîntoarcere se limitează doar la copilăriei. Că, în timp ce eu voi da în mintea copiilor pentru ultima dată, proprii mei copii vor fi departe, făcând lucruri nemaivăzute de noi.
Nimic original în speranțele mele.
About The Author
Felicitări pentru copilăria din jurul tău! Și pentru cea din suflet!
Sărută-i pe toți din partea mea!
Ți-ai tras doo gagicuțe mici în casă… tipic.
Nu ejti bărbat hadevărat dacă nu tragi și un un băiet… ca să am dă cine să mă râz, când o veni vremea aceea…
Nu sunt bărbat adevărat, e adevărat, sunt doar o palidă copie postmodernă.
@ Vlad:
🙂 …
Băi… voi v-ați vorbit cu to(n)ții?
Că de cum încep să latru… vă dați împăciuitori?
Ce dreaq’ frate… miroase a conspirațiune!
amintiri atat de vechi care au devenit concepte…o dimineata de iarna cand te dai cu sania cu ceilalti copii- fericire…balonul galben care se sparge -frustrare , esec , calatoria cu trenul la mare..Constanta – capat al lumii , limita..