Nu acum multă vreme, Blegoo ne invita la un dialog despre motivaţiunile scrisului.
Multă vreme, n-am ştiut de ce scriu – dacă scris se poate numi suma de texte minuscule şi găunoase pe care am produs-o în ultimii zece ani. Am acordat mare importanţă acestei engime, neştiind că urma să vină una cu mult mai mare, ce, iată, mă copleşeşte acum cu opacitatea ei demnă de ceţurile octombriene.
Sau poate că e vorba de aceeaşi enigmă, formulată la condiţional-optativ interogativ, mod care, se ştie, este cel al viitorului exprimat în trecut: De ce aş mai scrie?
Sau: Cum să fac să scriu?
Sau: Ce să scriu?
De ani de zile sunt turmentat de fantasma unei cărţi al cărei conţinut nu îl cunosc, dar pe care îl simt, aşa cum se întâmplă în vise. Dar visele sunt palide halucinaţii al căror destin e uitarea imediată. Iar eu nu am talent, nu am ambiţie, nu am timp, nu am perseverenţă.
Să scriu despre mine? Pe lângă imensa plictiseală a unui asemenea demers, mi-e teamă să o fac. M-am ţinut mereu departe de propriile mele abisuri: ele aparţin nimicului. Lumea nu are nevoie de încă o carte psihanalistoidă.
Să scriu despre oraşul meu? Cândva aş fi vrut, dar de oraşul meu am divorţat. Locuim separaţi, Bucureştii se termină la peretele mansardei mele. Nu mai avem aproape nimic de-a face unul cu altul, şi chiar dacă stafia vechiului amor mă mai vizitează, Bucureştii sunt astăzi, pentru mine, o aglomeraţie autistă de bule de oţel pe patru roţi, în care tot ce se întâmplă e guvernat fie de trista mitocănie burgheză, fie de o nesfârşită imitaţie şi impostură. Iar Rahova-Ferentari e tare departe.
Am scris toată poezia pe care o puteam scrie când mai aveam douăzeci de ani. Am muncit mult la ea, pe atunci, şi e foarte slabă.
Să scriu despre meseria mea? În afară de textele rare de pe blogul profesional, nu sunt în stare de mai multă popularizare. Şi cine sunt eu să popularizez psihiatria? Singurul meu merit, şi e chiar singurul, e că suntem foarte puţini care încercăm să o facem. Iar ăsta nu e un merit. Iar eu scriu aşa de puţin, că nici acest pseudomerit nu pot să mi-l arog.
Am primit onoarea de a scrie o rubrică bilunară într-o revistă a medicilor. Am acceptat, pentru că n-aveam cum să refuz, dar îmi dau seama cât de jos faţă de aşteptări mă ridic. Nu înţeleg de altfel nici de unde vin aşteptările astea. Ce-am făcut ca să le merit?
Să scriu ştiinţă? Da, ar fi ceva, dacă aş fi în stare, după anii de ruptură de colegii mei, de propria mea breaslă. Şi, dacă aş reuşi să ocolesc toate capcanele carierismului, tot nu cred că aş avea ceva de zis, la final. Aşa că mă feresc de carierism prin inacţiune. The only way to win is not to play.
Mi-aş dori să scriu nişte poveşti pentru fetele mele. Dar şi aici, constat că sunt lipsit de inspiraţie şi talent. Singurul ţel la care pot aspira – şi ăsta foarte ambiţios – e să îl conving pe tatăl meu să scrie incredibilele fantezii pe care ni le povestea pe când noi eram mici. Altfel, niciodată nu m-aş putea compara cu el.

The only way to win is not to play, deci. Şi cu toate astea. Şi cu toate astea nu mă pot abţine. Aşa că secret non-texte precum cel de faţă. Pe care eu însumi, după ce le termin, nu mai vreau să le văd niciodată. Deşi poate ar trebui. Pe undeva prin debara se află un jurnal pe care îl ţineam în adolescenţă. Când simt că sunt prea arogant, e suficient să-mi aduc aminte de el.

About The Author

11 thoughts on “

  1. Ramai la ideea cu povestea.
    Povesti cu biciclete scrii frumos. Pentru oameni mari.
    De ce nu ai scrie frumos, ma rog, si povesti pentru copii? Tot cu biciclete, de exemplu. Sau cu animale.
    Ce, a amortit neuronul povestac?
    Ia pune aici o poveste pentru copii mici si foarte mici, extrem de mici. Ceva care sa sune frumos la gura focului, ca tot vine frigul acum. Ceva ca un disc vechi de pick-up, vechi si incalzitor de suflete.
    Hai ca poti.

  2. @ Chupadogra:
    Ai citit textul, n-ai înțeles mesajul.
    Heirupismul stahanovist nu s-a aplicat niciodată la “munci” intelectuale, ca să folosesc un barbarism.

  3. As, Blegoo! nu-i cum zice el, ca n-are talent, ca nu-i iese, ca nu poate, ca degeaba.
    E descurajat omul. Are depresie post-partum. Trebuie adus la realitate. Ca altfel… el si stie, si poate, si vre’, da’ de ce atata graba, vorba ardeleanului.
    Nu zice nimeni ca trebuie azi sau maine.
    Dar poimaine trebuie sigur!

  4. @ Chupadogra:
    Talent are, de ieșit îi iese. Tu examinezi piulița patrușopt dă la motor, zici că dac-o strângem nițel, merge bemveu’ ca nou.
    Nu-i chiar așa.
    Kestia e când ajungi să compari realitatea cu poezia; acolo se rupe firu’. Cu to(n)ții vrem să trăim în lumea lu’ Mateiu… chestia e… trăim în lumea lu’ Ponta – care este!

    Treaba devine oarecum la genu’… “ce dreaq’ diferență fac io?…” ori ceva similar. Se complică la pătrat, dacă te referi la realitate.
    Să renunțăm la realitate?

    Nuș’… zic și io.

  5. ‘Ai c-a ajuns maitre Vlad si bemveu acuma.
    Blasfemie, Blegoo! Sa il compari pe biciclist cu un bemveu… auzi!
    Si de cand a ajuns Ponta sa stapaneasca in America la tine bre Blegoo?
    Neconvingator ai latrat azi, as zicea eu.
    Realitatea e in alta parte. Si viata la fel, vorba lu’ Kundera.

  6. Eu am sa te iau in serios si am sa-ti raspund pe bune:)

    Din experienta mea, eu cred ca problema ta nu este ca nu ai despre ce sa scrii, oricine are o lume interioara, tu clar o ai si mai bogata si mai ai si uneltele sa identifici elementele care o compun.

    Ceea ce nu ai este stiinta. Nu ai tehnica invatata, si in plus de asta ai si constienta faptului ca anumite lucruri se invata, oricat talent ai avea.
    Exista si unii care n-au nevoie de nicio lectie, tu din pacate esti prea inteligent si analitic ca sa faci parte dintre ei 🙂 Daca erai doar prea inteligent inca mai mergea…

    Ca incurajare, pot sa-ti conform ca si cei care au stiinta isi pun astfel de ibtrebari (a se citi fac crize de nervi ca ei n=o sa mai poata compune nicio nota in viata lor si ca n-au niciun talent si totul a fost o bula de sapun :D)

    Solutia e exact aceasta framantare si apoi curajul de a schimba ceva in manierism, in paradigma scrierii, de note, de cuvinte de ce-o fi. Si nu vine de la sine, da, e chestiune de exercitiu, dar nu numai. E chestiune de crestere pe dinauntru.

    Acuma: nu stiu cum e la barbati, dar pt mine, cat a fost Sofia mica am fost f creativa, nevoita fiind sa imi scriu licenta si absolventa cu ea bb mic(licenta= concert pt cello si orchestra, absolbenta o lucrare pt orchestra mare)
    La Ghe…hm….neuron zero. Nicio dorinta de creativitate. Pana hat tarziu, avea spre un an. Am vrut sa fiu doar mama. Si tare bine a fost.

    Alta istorie ar fi cu fotografia. O simteam in mine, stiam ca e acolo, dar eram nula. Am mers la o scoala care mi-a dat legile perceptiei vizuale si am inflorit imediat. Am revenit asadar la tehnici compozitionale si stiinta, foarte necesare.

    hai ca te-am capiat, ca rezumat: daca simti ca e in tine cartea sau textul, dar deocamdata nu le poti scoate, e ok, nu-i nimic. daca te va roade intr-atata incat sa nu mai poti trai fara, o sa gasesti mijloacele de a te pune la punct si de a gasi mijloacele intelectuale si emotionale pt a scoate ce vrei sa scoti.

  7. Mulţumesc mult că m-aţi luat în serios. Sunt serios, chiar dacă e aceeaşi jelanie din 2006 încoace. Şi sărumâna, Sabina, pt sfaturi 🙂
    Nu ştiu cum e cu meşteşugul. Înainte să existe blogul ăsta, am avut o perioadă, ziceam, în care scriam poezii. La început extrem de proaste – culmea, atunci aş fi avut ocazia să le public într-un volum. Dar le-am recitit şi, văzând cât de proaste sunt, am renunţat. Şi m-am apucat să învăţ meşteşug. Cărţoaie groase despre prozodie, metrică şi ritm am cetit. Am luat la disecat sonetele lui Petrarca, şi pe alea haioase ale lui Shakespeare. Am citit toţi poeţii vechi franţuji, şi pe cei ai Pleiadei. Ba chiar citeam şi poemele lui Foarţă!
    Şi am şi scris câte ceva: îmi lua cam 1 lună să fac un sonet. Am fost mândru de munca mea, dar acum, peste ani, când recitesc poezelele arhimeşteşugite din vremea aia (sunt toate pe poezie.ro, e un link prin josul paginii), constat că sunt la fel de proaste, doar că mai puţin lizibile. Deci nu ştiu.
    Sabina, dacă nu ştiaţi, e compozitor. Probabil va fi un mare compozitor. Mă întreb dacă uneori nu se simte singură. Avantajul mediocrităţii e că suntem mulţi 🙂

    Roxa, sigur că nu, voi sunteţi cititori şi vă sunt veşnic recunoscător, îndatorat, şi nelămurit: n-o să pricep cum de v-am atras aici.

  8. Suntem non-cititori ai unui non-autor care scrie pitit intr-un non-glob de frica ferengilor urati care circula in libertate, undeva pe afara, pe temutele lor non-nave cu patru roti.

  9. @ Vlad:
    Pai si etapa creatie muncita si innecacioasa e normala :-)) dupa aia tre sa uiti tot si sa dai liber la intuitie si sentiment.

    Sa mai stii si ca spectrul mediocritatii ne pandeste pe toti:-)

  10. îmi permiți să citez din Nichita Stănescu? (e ploieștean de’al meu, până la urmă, am învățat la același liceu)

    Dacă n-aş crede în mesajul meu literar, nu aş scrie. Pur şi simplu nu aş scrie şi e o falsă modestie să spui “Domnule, eu scriu pentru că iubesc poezia, dar nu prea cred dacă am talent sau dacă n-am talent.” Eu cred foarte mult în talentul şi în vocaţia mea, pentru că pentru asta mi-am jertfit întreaga mea existenţă, ca să adaug cu o picătură în plus sensibilităţii contemporane, o formulare mai nouă, mai adecvată etc.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.