Ieri treceam cu bececleta pe Kisseleff. Recunosc, pe trotuar, pe pista de biciclete pe bună dreptate desființată. Fac asta adesea la întoarcerea de la serviciu, pentru că altfel ar trebui să-mi iau bicicleta în spinare și să traversez pe sub pământ, sau să trec prin sensul giratoriu de la Piața Scânteii, care e cam riscant. La un moment dat, aud niște înjurături crunte venind din față. Un alt bececlist era să calce un copil care zburda. Înjurăturile erau adresate mamei mai ales, și s-au încheiat cu un apoteotic “ține-o fă -de mână în plm”.
Dragă coleg bececlist, trotuarul e pentru pietoni. Și trotuarul ăla e lângă un parc mare, o să mai întâlnești copii care aleargă. Cel vinovat ești tu. Și eu sunt vinovat, exact ca tine, că și eu mergeam pe acolo, chiar dacă nu aș fi înjurat ca dumneata.
Așa că, în ciuda propagandei ONG-urilor de profil, deși e adevărat că bececletele nu poluează și nu fac zgomot, și că orașul ar fi mai curat fără mașini, noi bececliștii nu suntem CU NIMIC mai buni decât șoferii. De fapt, suntem mult mult mai răi. Șoferii sunt un fel de copii răzgâiați de 2 ani, închiși în cutiuțele lor. Noi suntem aproape psihopați.
Nu, singura soluție urbanistică benefică ar fi să se desființeze Bucureștii cu totul, și să se facă în loc niște sate, cu vetre, vaci și lanuri de porumb. Ziua am munci în lan. Noaptea ne-am închide în casă de frica lupilor.