În policlinica unde lucrez e un loc secret de fumat. Eu nu fumez, dar îmi place să-l vizitez. La capătul culoarului întortocheat, treci de „toaleta personal”, dincolo de o ușă de geam mat pe care scrie „Accesul interzis”, în vârful casei scărilor din spate. Ferestrele mari sunt către est, și dau spre un cimitir. Dimineața, lumina e orbitoare, vrăbiile cântă. Sub geam se află un scaun dezafectat de birou, strâmb și instabil, dar a cărui concavitate matlasată te îmbie irezistibil să petreci 5 minute în sânul ei și în afara timpului. Adesea cedez invitației și mă așez, răsfoind agale Principiile Generale de Zootehnie ale lui A.P.Grușov.
De când tot scriu la blogul ăsta (8 ani), mereu m-am plâns de imperfecțiunile limbajului și de nepriceperea mea de a-l struni, îndigui, canaliza înspre unde aș vrea să ajungă. Sunt mai bătrân și mai liniștit, că ambițios n-am fost niciodată, și nu mă mai angoasează chestia asta. Nici ideea inaccesibilului frumuseții. Frumosul ar putea fi imposibil de privit în față, dar în anumite momente el se scurge prin orificiile plase anti-țânțari.
