Sfântul porumbeilor

Dragoș Bora m-a stârnit, arătându-mi postul lui Exarhu despre vagabonzi.

Ei bine, mai sunt. Unul dintre ei, tot în zona Romană, e șofer. Conduce un Tico. Înăuntrul Tico-ului e o asemenea colecție de obiecte diverse și gunoaie prețioase cât să umple trei talcioace și o deșarjă municipală. Are părul alb, dar cu siguranță e mult mai tânăr pe cât pare. (Arată de șapte sute de ani.) Oprește mașina în mijlocul interesecției, dar mașina lui e atât de mică încât nu încurcă pe nimeni. Sau poate e transparent, trec prin el. Dintr-un sac, azvârle semințe proumbeilor. În fiecare zi face rondul cartierului, la fiecare colț de stradă din jurul Pieței Amzei guguștiucii îl așteaptă răbdător. Datorită lui, au o viață aproape omenească, în sensul în care nu trebuie să își facă griji că nu vor avea ce mânca mâine, ca animalele. Se pot gândi cum să-și crească mai bine puii, cum să-și construiască mai bine cuibul. Și într-adevăr, cuiburile de porumbei din zona Romană sunt din ce în ce mai complexe, pe unul dintre ele chiar l-am botezat Hulbuăria Saligny, așa, în glumă.
Desigur, omul ăsta are o boală psihică dar probabil pe nimeni care să-l ducă la doctor. Ne putem preface că îl integrăm în absolutul nostru, putem să îl romanțăm, putem să ne imaginăm că e ca nebunii întru Hristos din romanul Laur al lui Vodolazkin. Putem să ne imaginăm că sunt de-ai noștri, în timp ce ne fumăm pipa și ne relaxăm la o cafea turcească în Bucureștii ăștia fără inimă, care ne strivesc cu gheata lor murdară de loess și rahat, încetul cu încetul, pe toți. Micul Paris al egoismului și alienării, ăștia suntem.
Dar, de fapt, habar n-avem ce e în sufletul Sfântului porumbeilor. Nu știm ce voci îi urlă în fiecare secundă în cap, ca într-un clopot. Nu știm dacă are măcar un om pe lume care să se îngrijoreze când se gândește pe unde o dormi. Și ne doare în cot. Avem propria noastră singurătate de suportat. Pentru noi, e doar o figură pitorească pusă pe un zid de vreun artist graffitist cool. Singura viață pe care i-o îngăduim e cea imaginată de noi, ca să omorâm plictiseala cafelei. E fratele nostru, dar nu vrem să știm așa ceva.
Numai Dumnezeu îl știe și îl ține, dacă ascultă rugăciunile recunoscătoare ale porumbeilor.

2 comments

  1. doina says:

    in dristor e o batrinica simpatica foc, atunci cind ii dai ceva, bani sau de mincare nu te lasa pina nu iti da si ea ceva, un pliant publicitar, o frunza uscata (nu rideti!), intr-o zi imi dadea o carte ( ii lasasem niste struguri si o para)ce spunea ca e scrisa de fratele ei. asa e, noi sintem la fel de singuri ca ei….

  2. dragos b says:

    L-am văzut și eu în trecere pe Căderea Bastiliei. De fapt mi l-a arătat nepotul. Mașina e mov iar ușa din spate, a portbagajului, e deschisă tot timpul. Dă și el din aripi cum poate.

Lasă un răspuns