Când eram copil, aveam o imaginație debordantă. O bună parte din fluviul de nestăpânit al acestei facultăți mintale încă era cu mine când am terminat liceul. Îmi foloseam imaginația pe atunci fără niciun scop, doar pentru că puteam. Rareori eram eu însumi – oricine o fi acesta, ci jucam mereu câte un rol, nu ca să mă prefac, ci ca să călătoresc cât mai departe, deși pe atunci nu fusesem, fizic, niciodată mai la Est de Mangalia sau mai la vest de Drumul Taberei.
Către Drumul Taberei mă îndreptam în acei zori de zi, către meditatoarea mea de chimie, cu care mă pregăteam pentru admiterea la medicină. Autobuzul treisute șaizeci și opt ieșise din piața Palatului și se învârtea încet pe străzi pe atunci scunde, Luterană, Nuferilor, Budișteanu, Ștefan Furtună. Era primăvară și am început să-mi imaginez: ce-ar fi dacă asta ar fi plecarea mea din București. Dacă n-ar trebui să cobor la Piața Moghioroș, și autobuzul nu ar întoarce la Valea Argeșului, ci s-ar tot duce pe câmpiile necunoscute dinspre Apus și aș fi pe drum către o destinație sălbatică și fără nume, și astea ar fi ultimele mele minute aici în orașul de care eram pe atunci îndrăgostit cu pasiune.
Așa că am început să îmbrățișez din priviri fiecare căsuță, fie care copac înflorit, fiecare bisericuță. fiecare maidanez. O nesfârșită și dulce melancolie a prins a-mi curge prin suflet, și dincolo de ea, în plan secund, trufia bubuitoare a exploratorului.
Așa mă jucam eu în autobuz pe vremea când nu existau smartphoane și nici nu se citea, că nici hipsteri nu existau pe atunci. (Am învățat să citesc în tramvai de abia în primul an de rezidențiat.)
Și iată că imaginația mea debordantă a avut pe jumătate dreptate. Rămasul meu bun a prins bine, deși nu mi-ar fi dat prin cap că exact atunci, în luna aprilie a anului o mie nouă sute nouăzeci și șapte, aveam să mă despart definitiv de București. Nu am plecat, din păcate nicăieri, nu am ajuns vreun măreț explorator și nici măcar un umil călător la clasa a doua, dar străduțele scunde și însorite au plecat ele, s-au scufundat, s-au împrăștiat în cele patru zări. Iar eu, iubitor de București așa cum adolescenții iubesc, egoist și fără să se gândească la mâine, mi-am dat seama că am rămas singur mult mai târziu. Mult prea târziu.

Am încă drept de vot în orașul enigmatic și oprimant în care locuiesc, dar nu prea știu de ce și ce să fac cu el. Poate fetele mele or să știe, mai încolo, când vor ajunge și ele la vârsta când imaginația e în sfârșit călărită precum valul de corabia lui Vasco da Gama.