Doamna Educatoare mi-a zis că mă emoționez din orice. Nu e adevărat. Mă emoționez doar când e vorba de copii. C’est plus fort que moi. Când se întâmplă, sunt copleșit, înfrând, nu-mi mai aparțin, toate sentimentele ies din staul și, din oile blânde care ar trebui să fie (da, dragi cititori, vă doresc tuturor doar emoții ca niște oi blânde, așa e bine și normal) se transformă în tigri care îmi rup în bucăți rațiunea, voința și autocontrolul și mă lasă înlăcrămat ca un fraier tâmpit. Mi se întâmplă când le las la grădi, când pleacă într-o excurise, când plec eu pe undeva (mult mai rar), când una dintre ele dă o dovadă banală de ingenuitate infantilă sau pur și simplu râde. Plânsul mă emoționează mai puțin, poate pentru că, slavă Domnului, nu prea plâng cu adevărat, mai mult se miorțăie cu lacrimi de crocodil în încercări eroice de șantaj emoțional.
Mi se întâmplă și când nu sunt ele direct implicate. Adineauri, ascultam o piesă, „First Steps” de John Barry, o piesă foarte simplă și dulce, și iar mi-au dat lacrimile.
Sunt un om slab.
Cred că ce mă emoționează cel mai tare e contrastul dintre râsetele lor de puradei și oroarea, angoasa, nedreptatea destinului omenesc în general. Deunăzi, seara, cea mare (are cinci ani și umpic) mi-a zis că îi pare tare rău că eu o să mor înaintea ei. O preocupă lucrurile astea, e normal, dar nu știu cum să îi explic sau să o liniștesc. Cum nu știu să mă liniștesc nici pe mine. E normal, dar pe de altă parte mă bucur că celei mici nu-i pasă de moarte și de bătrânețe, o doare la bașcheț, e un monument de nonșalanţă inocentă, care e de altfel cel mai bun tip de nonșalanţă, du-te la culcare, Charles d’Orléans, un pici ciufulit te-a învins.
Nu e de glumă. Să știți că văd des, foarte des, la cabinet, oameni care sunt victimele propriilor lor emoţii față de copii. E prea mult pentru ei. Mai ales in combinaţie cu oboseala. Oboseală plus emoţii egal un cocktail exploziv, faci poc ca un balon apoi te dezumfli și doar doftorii te mai lipesc la loc.
Ce mai călătorie hâţânată, mahalagii mei.
About The Author
Mi-a trecut prin cap saptămâna trecută, după ce mi s-a pus în vedere (bănuiam că așa stau lucrurile) că am “risc vital” în sarcină, că poate oricum n-aș fi în stare să fac față emoțional însemnătății unui copil propriu, chiar dacă în cazul meu se lasă cu ceva lacrimi unele lucruri numai când e neuronul înfometat de glucoză. Poate aș face pace cu saṃsāra, poate mai abitir m-ar înfricoșa – drept ziseși, nu știu cine-o putea să deznoade hățișul aiesta…