Printre nenumăratele erezii indexate şi execrate, sau poate printre cele care au scăpat, ascunzându-se în munţi şi în analfabetism, dacă nu cumva printre cele care există doar în lumea ideilor, şi au pierdut ocazia istorică de a avea adepţi, se numără şi cea a perfecţionismului, sau a râvnitorilor. Istoricii îi caută originile în Asia; poate ar fi mai corect să le căutăm, nu într-un spaţiu geografic, ci într-un anumit centru de gravitaţie al minţii omeneşti care a atras mulţi gânditori departe de calea cea dreaptă, în erezie sau în păgânismul neamurilor. Erezia îngrozeşte prin faptul că respinge importanţa oricărui rit sau sacrament. Raţionamentul este următorul: Dumnezeu este unul, şi este perfecţiunea. Indiferent ce vrei să faci, dacă faci lucrul bine, dacă te apropii de perfecţiune, te apropii de Dumnezeu. Aşadar, importantă este râvna în sine, şi nu obiectul ei. După perfecţionişti, perfecţiunea în pictură, scriitură, munca pământului, pescuit, vânătoare, mers pe jos, privit Luna, mâncat, cântat, visat, desfrâu, asceză sau tâlhărie este una singură. Dacă un pictor ar putea zugrăvi imaginea perfectă, asta ar însemna să facă exact acelaşi lucru cu cel care a aflat cum să culeagă în mod perfect un măr sau să doboare desăvârşit o pasăre ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Între paginile unei cărţi, cineva îmi spunea că, dacă el e scriitorul, iar eu cititorul, e doar o întâmplare nesemnificativă. Între versurile unui poem, cu totul altcineva îmi zicea că îi sunt frate, şi, dacă o neg, sunt doar un ipocrit. Citind câteva dintre textele mai vechi de pe acest blog mi-am dat seama cu uimire că aşa este. De le-am scris eu (nu mai sunt sigur), nu are nici o importanţă. Ai fi putut să le scrii dumneata, şi de fapt, poate le-ai scris. Suntem de aceeaşi parte a filei. Şi, scriind chestia asta, îmi dau seama că poate, de fapt, niciunul dintre noi nu a scris nimic. Că împărţim cu toţii aceeaşi soartă, de cititori. Că scriitorul este altundeva, şi că, urcând pe firul scriiturilor, am putea să îl găsim, cândva, poate înainte de Homer, sau poate într-un viitor îndepărtat. Sau poate stă chiar după colţ, pândindu-ne, şi o să apară dintr-o dată, râzând de deruta noastră, şi o să îl recunoaştem după focul care mocneşte prost stins în proprii noştri ochi, şi care, în tot acest timp străvechi al tânjirii, nu era decât reflexia lui.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Organodinamismul reprezintă concepţia lui Henri Ey despre structura psihică şi despre boala psihică. Orice încercare de a reda sau vulgariza o teorie atât de complexă cum e organodinamismul e o pretenţie exagerată. Mai mult, pentru a fi înţeles, organodinamismul necesită cunoştinţe solide de filozofie, psihanaliză şi psihiatrie din partea cetitoriului, or eu nu am cunoştinţe solide din nimic, aşa că încercarea mea e cu atât mai ridiculă. Aşa că de fapt o să vă prezint foarte pe scurt cam ce am înţeles eu cetind Manuel de Psychiatrie şi apoi Traité des Hallucinations(1973). (O scurtă prezentare despre Ey găsiţi aici). Jacques Lacan, Henri Ey şi Pierre Malle, la St.Anne în 1932 Conform organodinamismului, psihicul este un edificiu arhitectonic, stratificat. Straturile au vechimi diferite, si filogenetic, si ontogenetic. Fiecare strat e depinde cele care îi sunt inferioare, dar este cumva mai mult decât acestea (de asta zic eu că Ey e emergentist). Tot aşa cum o celulă e mai mult decât o adunare de molecule, un organism e mai mult decât o adunare de celule, o societate e mai mult decât o adunare de organisme, etc. O boală psihică e o destructurare, ca urmare a unei leziuni organice (necunoscute, până în ziua de ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

De curând vă povesteam de Nea Căruntu. Ţin să spun că el există, nu e un rod al fanteziei mele, şi e aşa cum l-am descris acolo. Sau exista, fiindcă am aflat astăzi că a murit. Mi-am dat seama că l-am văzut chiar cu zi înainte să moară, dinaintea amfiteatrului, în exact acelaşi loc în care şi-a petrecut mai toată lunga sa viaţă, mai puţin tinereţea, al cărei secret tragic şi violent, pe care unii dintre noi, uneori, l-am bănuit, va rămâne intact. Îşi încălzea lângă calorifer piciorul care îl durea groaznic. Ne-a deschis amfiteatrul şi am apucat să schimb câteva vorbe cu el. L-am întrebat cum o mai duce, fiindcă în ultimele luni fusese lovit în plin de bătrâneţi. Nu mai părea aşa de extraordinar de sigur pe e, cum era de obicei, dar era optimist, aruncase cârjele. Mi-a spus că şi-a întrebat "extratereştrii lui" cam cât mai are de trăit. Dacă mă întrebaţi ce sunt extratereştrii lui Nea Căruntu, e imposibil să vă explic, e ceva imanent şi nu putem decât să-i lipim una dintre etichetele de care nu ducem lipsă, dar aici nu e locul pentru aşa ceva. "Şi ce v-au zis?" l-am întrebat. "Păi mi-a ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Aceasta este încă una dintre numeroasele menţionări în literatură ale întâlnirilor dintre câte un copil şi o statuie a vreunui om mare. Pe copil îl cheamă, să zicem, Mihăiţă, iar statuia s-a dat jos de pe soclul de la Sf. Gheorghe şi se odihneşte pe ghizdul fântânii cu zodiac. "Mihăiţă: Tu eşti mort? Vodă: Da. M: Păi şi atunci de ce vorbeşti? V: Ha? Păi cum de ce vorbesc? M: Păi io aşa am înţeles, că morţii nu vorbesc, nu mănâncă, nu mai fac nimica. V: Ascultă, băiatule. Ai înţeles greşit. Diferenţa dintre vii şi morţi e că vii mănâncă şi ascultă, iar morţii sunt mâncaţi şi vorbesc. Acuma, toţi viii sunt niţel şi morţi. M: Şi eu? V: Şi tu, ca dovadă că vorbeşti, e drept că pui mai ales întrebări şi când spui, spui prostii, precum viii. Pe măsură ce o să îmbătrâneşti şi o să mori, o să mănânci şi o să asculţi din ce în ce mai puţin, şi o să vorbeşti din ce în ce mai mult. Când o să fii bătrân, simiţind că se apropie moartea, o să vrei mult să asculţi, dar o să surzeşti. Dar chiar şi aşa o să asculţi, cât trăieşti asculţi. Iar după ce mori, gata, s-a ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Mache are vreo 45 de ani şi e un bărbat destul de solid, dar mintea lui a rămas cam pe la 3. Şi-a găsit un loc pe pământ acolo unde lucrez şi io, unde duce gunoiul şi dă cu mătura, primind în schimb o masă caldă. Îi place să-l saluţi, de fapt, dacă nu-l saluţi, se supără, şi poate chiar să-ţi dea un pumn, mă rog, fără răutate, mai curând în joacă, dar nu-şi dă seama de forţă. Acum vreo 2 săptămâni l-am văzut cu o barbă albă, şi l-am întrebat dacă s-a hotărât să nu se mai bărbierească. "A murit mama" mi-a zis, cu sinceră obidă. De atunci, de fiecare dată când îl văz şi îl întreb, ca să nu îmi iau un pumn copilăresc, ce mai face, îmi răspunde la fel: "A murit mama." De abia azi l-am întrebat dacă e supărat. "Daaaa. Sunt singur acasă." "Aoleu, şi îţi e urât?" "Nu mi-e urât, că mă uit la televizor" "Bravo." "Da nu-mi face nimenea de mâncare." Ar mai fi şi nea Căruntu, el e tare bătrân şi nimeni nu îşi mai aduce aminte de când e aici. Lucrează ca un fel de paznic. Doarme, mănâncă, trăieşte la spital, printr-o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Când eram mic, am mai apucat să cunosc un singur om care plângea. Opinia generală a cercetătorilor pare a fi că oamenii care plânge a dispărut de mult. Desigur, nu există mult interes în astfel de cercetări, şi de obicei ele stârnesc revolta comunităţii ştiinţifice şi a restului lumii: "Cum adică? Ce io nu plâng?" Nu, io nu plâng. Mă rog, uneori dau impresia că plâng, la unele filme, la unele meciuri de fotbal, citind unele cărţi, când din greşeală, tăind pâine, îmi tai şi un deşt. Cam atât. În situaţiile în care Cei Care Plângea plângeau de adevăratelea, io, în cel mai bun caz, mă umplu de dispreţ, în cel mai rău, îmi bag picioarele, băga-mi-aş picioarele.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Cei care mă cunosc de prin alte părţi ştiu asta, că m-am lamentat peste tot. E ca şi cum mi-ar lipsi centrii nervoşi ai dansului, dar asta ar fi o explicaţie facilă. Dacă încerc să dansez, nu contează unde, de unul singur, de unii singuri, sau într-o sală plină de oameni, nu poci, e ca un fel de împiedicare. Mă ridic, încerc să dau o comandă oarecare picoarelor mele, să se mişte ritmic, dar nu se întâmplă nimic, şi dintr-o dată mă simt groaznic şi vreau să intru în pământ. Nu sunt singurul, ştiu, dar fac parte din micul subgrup al celor care nu se pot obişnui cu ideea. Alţii sunt foarte împăcaţi cu ei înşişi, gagicile le cunosc moftul şi îi lasă în pace să stea la masă şi să fumeze. Eu în schimb mor de ciudă. Adică de ce alţii poate? E ca şi cum mi s-ar refuza unul dintre accesele la viaţă. Ca şi cum, îi ziceam lui Madelin, aş fi despărţit de restul lumii de un perete de sticlă. Acuma, ştiu, cu toţii, dansatori sau nu, avem peretele nostru de sticlă, de dimensiuni şi transparenţe diverse. Nu există excepţii. Mai ştiu şi că, tocmai peretele ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

După aproape un an de locuit într-un ţinut străin şi ciudat şi totuşi atât de familiar, an în care am adunat minuţios date în aceste jurnale, ieri am avut revelaţia cartierului Rahova. Până acum, nu făcusem decât să mă minunez de tramvaiul atât de dramatic, de piaţa plină de catarge, de fluvii şi de astronomia spectaculoasă a locului. De abia ieri, după o discuţie întâmplătoare şi tragică cu un indigen, am înţeles ce înseamnă toate acestea. Rahova e locul celor îndrăgostiţi de ducă, dar care nu par să plece. Nu pentru că ceva anume i-ar împiedica. Marea şi cerul sunt aproape de poţi să întinzi mâna după ele. Dar indigenii se urcă în corăbii pe uscat, pânzele şi le întind pe sârmele de rufe, apoi îşi construiesc maşini de zbor grele, cu care se aruncă de la balcoane şi se fac pilaf pe trotuar, apoi o iau de la început, fără odihnă, nici măcar la bătrâneţe. Fiecare pensionar de aici e un lup de mare. Parcă fiecare ar ridica ancora mâine, nu există noapte liniştită, un branle-bas continuu, mâine plec, departe, foarte departe, dar vine a doua zi şi tot aici sunt. Ca nişte pinguini care au înnebunit şi refuză să ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Pe Vasile Hătmăneanu (din motive evidente, ăsta nu e chiar numele lui adevărat), l-am cunoscut din întâmplare, aşa cum mi se întâmplă adesea să întâlnesc persoane din cele mai ascunse şi mai nefrecventabile cotloane sociale, cotloane în care, mă grăbesc să subliniez,  nici o parte din viaţa mea nu se desfăşoară, dar pe care am privilegiul nemaipomenit să le observ din când în când. Vasile e unul dintre bărbaţii clanului Hătmăneanu, o familie cumplită şi temută de tot cartierul Crângaşi. Domeniul familial ocupă aproape o stradă întreagă, cu case joase şi dărăpănate şi întortocheate, amintind de şatrele bucureştene tipice, însă mult mai sumbre şi mai puţin colorate. Hătmănenii, cum chiar ei o ar atrage atenţia cu fermitate, nu sunt ţigani, ci aristocraţi. Vasile mi-a povestit că, deşi sunt dovezi că familia, moldovenească la origini, e mult mai veche, ascendenţa poate fi trasată cu precizie de-a lungul a şase secole, până în vremea lui vodă Iuga Ologul, cu care s-ar fi înrudit şi pe care l-ar fi însoţit în exil, în Valahia lui Mircea cel Bătrân. Stabiliţi până la urmă la marginea Bucureştiului, au tot sărăcit progresiv, iar pe la 1800 dispar de tot din documentele oficiale. Cataloagele cu boieri declară din ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

După unele teorii, oamenii interesanţi s-au dus odată cu zăpezile de altădată. Nu sunt de acord. Dintre toţi oamenii pe care i-am întâlnit la spital, nu a fost unul să nu fie interesant. Ciudat, oamenii pe care îi întâlnesc în afara câmpului meu profesional mi se par mai puţin interesanţi, şi nu e din cauză că n-aş vrea eu să îi cunosc mai bine. Am stat niţel să mă gândesc de ce e aşa. Cred că am înţeles. La spital, din motive evidente, mă străduiesc să fiu obiectiv. Efortul obiectivităţii este important, pentru că este o specie de altruism. O specie săracă, dar autentică. Nu mă gândesc la mine însumi în discuţia cu un pacient, ci doar la pacient. În timp ce, în timpul liber, când întîlnesc un om, egoismul natural intervine, şi primul fel în care îl consider e în relaţie cu mine însumi. Cu alte cuvinte, dacă aş căuta oameni interesanţi, i-aş căuta ca să îmi facă mie plăcere, şi acest lucru mă va împiedica definitv să mai fiu interesat de altul, din moment ce sunt de fapt interesat doar de mine însumi. Să cauţi oameni interesanţi e din start sortit eşecului. E ca la principiul incertitudinii, când nu ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

A fost argumentat că o dovadă a existenţei paradisului pierdut este nostalgia pe care omul o simte în fiecare clipă a vieţii lui, permanenta jelire a unui loc din trecut. Unii îl numesc (satul copilăriei, vremea lui Ceauşescu, etc.), alţii nu mai încearcă să-şi explice acest sentiment difuz, iar alţii elaborează teorii precum cea pe care tocmai v-am zis-o. Dar această teorie are un defect major: nostalgia este o minciună. Întotdeauna trecutul ne apare măreţ. Acest efect al zăpezilor de altă dată este proporţional cu depărtarea în timp a obiectului nostalgiei. Cândva, imaginasem o rasă de nemuritori, care, în loc să cadă în laisser-aller-ul vecin cu moartea (în care îi scufundă Borges), trăiesc o viaţă complet falsificată, minciuna perfectă, datorită nostalgiei. Similar, dacă paradisul pierdut este locul cel mai îndepărtat al memoriei noastre, atunci trebuie să fie şi cel mai falsificat de nostalgie, şi nu ar trebui să punem preţ pe asemenea amintiri. În schimb, folosind aceeaşi argumentaţie a fenomenologiei afectelor, am putea deduce un paradis viitor. Dacă omenirea are o memorie colectivă, de ce nu ar avea şi o capacitate colectivă de previziune? Pentru că, pe lângă nostalgie, mai există o altă stare permanentă a afectivităţii omeneşti: aşteptarea. Nu, ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Citeam cu plăcere blogul din ce în ce mai bun al Tapirului (nu o spun cu condescendenţă, ci cu admiraţie), în particular postul său despre al treilea cerc. E despre singurătatea fundamentală a omului, şi despre importanţa ei. Cum esenţa, adevărata noastră natură e în afara societăţii, şi înlăuntrul nostru necunoscut. Coincidenţa face să fi citit chiar azi nişte rânduri de-ale lui Khalil Gibran, zicând aproape acelaşi lucru, cum că eu cel adevărat nu pot fi spus nici cunoscut de tine, prietenul meu. Ciudat, deşi sunt de aceeaşi părere, cumva sunt de părerea opusă. Da, omul este eminamente singur. Da, ceea ce numim individ este un secret îngrozitor, de nerostit şi de necunoscut, secret nu prin vreo impunere exterioară, ci pentru că prin însăşi natura lui nu poate fi cunoscut niciodată, şi de unde liniile noastre de forţă, care ne determină soarta, sentimentele, şi gândurile (nu direct, ci trecând prin enorme ierarhii, arborizaţii şi emanaţii, de-a lungul cărora materia şi hazardul se transformă în voinţă şi alegere), ţâşnesc iac-aşa, fiindcă o fac. Dar în acelaşi timp mai cred că toate acestea nu au nicio importanţă. Că secretul meu, sâmburele meu dur, e doar neant.  Că, dacă aş reuşi să mă văd, gol, ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Conform definiţiilor din revistele branşate, nici măcar nu sunt un bucureştean autentic. Habar n-am ce cafenea e mai bengoasă, ce club e mai clubos (de altfel nici că aş pune piciorul în vreuna sau vreunul), ce festival de teatru de avangardă mai e la greenbulbs, cine or fi trupa black nosed potatoes care vine la sala monovalentă, nu-mi place la cărtureşti (da' deloc), nu beau din teţubine de fontă emailată ceai "mystic dream" de nuci de Indochina cu vanilie, sfeclă şi fructul pasiunii, nu visez Bucureştiidealtădată cu jobene, birje şi pălării de dantelă, nu vă fac de după blocuri (puteţi sta liniştiţi), nu militez pentru moartea manelelor, nu ascult radio gorila, etc. În schimb, umblu fără ţintă prin cartierele secrete. Dacă se poate pe străzi în prezent fără nume. Chiar astăzi am umblat pe două (străzi fără nume). Una dintre ele e doar din scări, şi nu, nu e strada Xenofon, "singura stradă în trepte din Bucureşti". Dacă aceea e singura, înseamnă că nu mai eram în Bucureşti, sau poate nu mai eram în anul 2007. Am pozat-o (naşpa), o puteţi vedea mai jos, laolaltă cu încă vreo două aspecte. Există încă multe cartiere secrete în infamul meu oraş ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există călători şi călătoriţi. Eu mă încadrez mai mult în categoria a doua. Asta pentru că, deşi rareori vizitez locuri, din când în când sunt vizitat de câte unul. De obicei e acelaşi loc, o stradă întortocheată, la ora crepusculului, cu acoperişuri ascuţite, ferestre luminate şi miros de sobe. Vaguement bucarestois, are aerul inconfundabil al lucrurilor esenţiale, sau, cum îmi povestea cineva cândva, al Ferentariului ceresc. Vizita e mereu neaşteptată, cu accente de răpire, merg pe stradă liniştit, sau mă uit la televizor, sau mă îndeletnicesc cu orice, şi pac! mă simt ridicat în înălţimi, iar în clipa următoare mă aflu pe strada întortocheată cu miros de sobe. Demult mă străduiesc să-mi dau seama dacă, eu, cel călătorit, am călătorit vreodată , demult, pe strada asta: presupunerea mea e că nu, deşi îmi e foarte familiară. Dar omul e o caracatiţă imobilizată într-un labirint, şi nu poate merge mai departe de tentaculele sale. Spuneam că vizitele sunt neaşteptate. Dar întotdeauna se însoţesc de o aşteptare.  Odată aflat în locul acesta atât de fericit, mă liniştesc, orice teamă sau grijă meschină dispare, şi am impresia distinctă că viitorul e iminent şi previzibil. Ca şi cum m-aş întâlni cu mine, cel din zilele ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Grădina de când eram mic se termina cu cimitirul de lângă lac. Din totdeauna moartea se plimba pe acolo, era la ea acasă, nu puteai să o distingi de vecinii din grădinile învecinate, care îşi pliveau şi ei straturile. Nu ştiu de ce lumea îşi imaginează locuinţa morţii ca fiind un loc groaznic, nu e aşa, poate doar locul ei de muncă. Desigur, când eram mic-mic eram înspăimântat, deşi nu aveam de ce, serios. La ea acasă, moartea e mult mai blândă, e chiar bine să fii pe acolo, te lasă să trăieşti şi o sută de ani. Când am mai crescut, mi-a mai trecut din teamă, stăteam de vorbă în grădină despre una şi alta, şi ne jucam împreună, fiindcă moartea e un copil. Pentru că toată lumea din grădina de când eram mic şi din vecinătate era foarte bătrână, mereu reveneam aici în scurte vacanţe prilejuite de înmormântări şi parastase. Unul câte unul, se duceau toţi, şi când a murit şi ultimul, a fost prima şi ultima dată când am văzut moartea supărată. Probabil simţea şi ea că vacanţa se termina. Eu eram într-a doişpea şi îmi luasem cu mine cartea de biologie, că învăţam pentru admiterea ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Înainte, aveam o problemă. Eram gurmand de oameni. Când vedeam un om care îmi plăcea, pur şi simplu nu mă puteam abţine: mă repezeam în el, şi îl mâncam cu totul, dintr-o înghiţitură. Fără nici o rezervă, fără pic de bun simţ sau de maniere de masă. Şi asta ar mai fi fost cum ar mai fi fost, dar adesea mi se întâmpla să dau gata un platou întreg de oameni. Mamăă, dacă mergeam la o nuntă, de exemplu, unde erau mulţi oameni la un loc, păi rareori mai rămâneau doi-trei la sfârşit, şi pentru alţii. Degeaba îmi spunea mama, Vlad, învaţă să manânci politicos, ia un om, taie câte o bucăţică mică din el şi mestec-o pe îndelete. Nu eram în stare. Şi nu voiam nici să las pentru mai târziu. Eram priceput, degeaba fugeau oamenii care încotro când mă vedeau cu gura imensă deschisă, de putea să încapă în ea un măgar de parcă ar fi fost o boabă de piper. Învăţasem cum să-i păcălesc, şi până la urmă tot îi haleam. Desigur, nu toţi oamenii sunt uşori, unii îmi picau precum un bolovan, de zăceam câte o săptămână cu groaznice dureri de burtă şi fiere, dar nu regretam, o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Gata, m-am întors. Desigur că nu v-aş fi părăsit nici măcar o după amiază, cetitorilor, dacă nu m-ar fi obligat strania maladie de care sufăr prin naştere, moştenită de la îndepărtaţi străbunici mediteraneeni, şi despre care mă simt dator să furnizez nişte explicaţii. Talasemia, cel puţin în forma heterozigotă pe care o am eu, de obicei nu se face simţită. Moare omul de bătrâneţe fără să ştie că are nişte globule roşii mai mici, care cică ar fi apărut ca o adaptare la epidemiile de malarie cu care ţânţarii au umplut mileniile. Ei bine da, dar eu am o formă rară, numită de specialişti Thalassaemia etymologica vera. Aceasta înseamnă că, periodic, literalmente am marea în sânge. De obicei, sângele meu e Dâmboviţa, ca al tuturor bucureştenilor, şi bălteşte dulce pe bulevarduri. Însă din când în când, prin canale naturale incomplet elucidate, Marea Neagră comunică cu venele mele . Primele semne constau în nevinovate brize sărate pe care le simte toată lumea prin cartier. Apoi, încep să umplu toate alea de nisip, peste tot unde mă duc. Mă descalţ, şi două tone de nisip îmi curg din pantofi, ceea ce o înnebuneşte pe proprietăreasă. De aici, lucrurile se agravează. ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Pregătisem o mică recenzie de carte, dar trebuie să o amân puţin. Ciudat lucru, frica. Are o existenţă proprie, extrem de palpabilă, ca o stânca, şi independentă de orice obiect. Nu numai la frică mă refer, ci la orice delir. Îl cred pe Henri Ey când spune că orice experienţă delirantă şi halucinatorie este esenţialmente "negativă", este un defect, o disoluţie, destructurare (etc.), şi NU o producţie, nu o creaţie, fie ea şi patologică. Merge mână în mână cu "privatio boni", şi mi se pare de bun simţ. Şi totuşi, oricine s-a întâlnit cu un delir ştie cât de puternic e. Un sistem de convingeri de nedărâmat, atât de sfidător şi de dens că aproape îl pipăi, îi simţi dureroasa prezenţa fizică. (Şi mai mult dacă nu eşti psihiatru, psihiatrii sunt orbi ca nişte instrumente de măsură, dacă nu e vorba de o persoană apropiată lor). O idee obişnuită, o creaţie omenească de orice fel e evanescentă şi diafană. Cum poate în schimb o lipsă să fie atât de reală? Rana din pântec e mărturia pumnalului. Pentru cine mărturiseşte delirul? Aşadar Augustin avea dreptate: materia primă a lumii este vidul. Această însemnare există. Autorul ei - nu.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Ieri în tramvai s-a urcat un tânăr zdrenţuit, cu un acordeon stricat. A început să cânte un valse musette. Era foarte bun, şi lumea a prins a se legăna, în ciuda defecţiunilor acordeonului. Oameni diferiţi, cu tot soiul de vieţi, intersectate prin magia realităţii în acel tramvai şi în acel vals. Eu unul priveam pe geam la elegantele coup de fouet de pe o casă din Regina Maria. Ajungând în dreptul meu, acordeonistul s-a oprit din cântat. Liniştea m-a făcut să-mi întorc ochii către ochii lui, negri ca o absenţă fertilă. Probabil că sufletul mi se întrezărea la orizontul pleoapelor, pentru că reîncepu să cânte, de data asta o manea aspră şi îndepărtată, cu un infinit de secunde mărite şi triluri altaice. Poftim un leu, tu, cel ce ai bătut la Înalta Poartă a inimii mele, şi o să-ţi spun ce mi-a spus şi mie cineva, pe vremea când, la rândul meu, băteam drumurile cerşind pentru un pic de aur: mai ales, frate, să nu îţi cumperi pâine.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!