Mă gândesc acum la şatra de ţigani cu care am petrecut o gardă extraordinară, la toate poveştile şi minunăţiile pe care mi le-au zis (că ne-am împăcat bine după ce le-am dat voie să-i toarne cositor băiatului pe care îl aduseseră la internat), şi mai ales la cea mai bătrână dintre ţigănci, care se dădea în leagăn alături de cel mai tânăr din şatră (vreo 2 ani), o mamaie exuberantă, cu fustele în vânt, nu ca mamaiele românce, care cică Gigel vino încoa nu te mai da în leagăn că o să cazi stai mai bine lângă mamaia cât citeşte ea ziaru. Mi-am adus aminte de şatra asta din cauza unei amintiri mai vechi, şi anume cum m-am dat ultima dată în viaţa mea într-un leagăn, în grădina Icoanei, acum peste 16 ani, am încercat şi mai târziu dar paznicii din parc mi-au zis că nu mai am voie. Ajunsesem la amintirea cu leagănul pentru că mă gândeam la cum să fac să plec iar în vacanţă, iar la vacanţă mă gândeam din cauza unui alt gând, despre gândacii de Colorado. Şi tot aşa, şi mie, şi dumneavoastră, gândurile ne aleargă prin cap, de la una la alta, de dimineaţa ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Acest post îşi are originea într-un comentariu din excelentul blog al împricinatului de Corn, doar că atuncea eram cam obosit şi cam agramat şi am zis chiar multe prostii, ia să vedem dacă am mai mers la şcoală între timp. De mult timp se perpetuează ideea că armenii sunt monofiziţi. Mă rog, cel puţin biserica armeană ar fi.  Pe scurt, e cam aşa: pe vremuri, începând cam din secolul IV A.D., creştinii aveau o mare problemă: cum putea Iisus să fie şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp? Asta era o chestie cu totul nouă. De-a lungul timpului, au fost oameni care s-au autoproclamat zei, dar renunţând la statul de om şi oricum cine îi credea. Problema christologică, cum s-a numit ea, era aşa de grea, încât iniţial, mulţi au crezut că e o şmecherie. Cei mai sceptici au zis că Iisus nu era Dumnezeu, ci ba fiul lui adoptat, ba un Mesia om, ba fiul lui Dumnezeu la propriu, adică făcut (ăştia din urmă erau rătăciţii lui Arie). Aceştia au fost repede descalificaţi din cursă. Deşi, în zilele noastre au apărut noi variante, de exemplu Martorii lui Iehova, care ne bat la uşă şi ne dau reviste cu reţete culinare, grădinărit ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Există o legendă al cărei sâmbure de adevăr e îndoielnic, despre cum o matahală bărboasă şi cu ochii albaştrii, venită poate din Persia, poate din India, şi pe care o chema Bodhidharma, întreprindea o plimbare, acum 1500 de ani. Plimbându-se el, ajunse la o mânăstire budistă, unde călugării erau tare mizerabili, malnutriţi şi bolnavi. Bodhidharma s-a oprit la mânăstire, şi a început să privească un zid. De ce privea Bodhidharma zidurile, au fost multe teorii, dar nimenea nu ştie precis, cert este că îi plăcea foarte mult. De exemplu, la acea mânăstire a stat 9 ani să privească zidul. După care a plecat, brusc, să moară sau să facă altceva, şi a lăsat în urmă nişte manuscrise misterioasă în limba Indiilor. Deja asta era foarte ciudat, întrucât Bodhidharma dispreţuia cărţile de orice fel, preferând învăţăturile orale. Unul singur s-a păstrat, Yijinjing. Vorba vine s-a păstrat: se spune că textul original era aşa de greu, încât era intraductibil. Un călugăr indian, încercând să facă ce scria acolo, s-a trezit că trăieşte 300 de ani şi devine tot mai puternic. Un savant, studiind atent manuscrisul, a conchis că numai un ţăran prost ar fi putut să scrie aşa ceva. Cât despre călugării ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

În primul stadiu, eram nomazi în spaţiu. Conform datelor genetice, am apărut în Africa de Est, şi cândva, acum vreo 70 000 de ani, am plecat în Orientul Mijlociu şi de acolo în toată lumea, inclusiv în Americi şi în Australia. Faza asta încă nu s-a încheiat cu totul, şi zi de zi prieteni buni încă mai pleacă tare departe, însă cei mai mulţi dintre noi ne-am aşezat demult la casele noastre, şi ne aflăm în faza a doua. În faza a doua, suntem sedentari în spaţiu (de exemplu eu care de-abia mai ies din Rahova în ultima vreme, mai ales acuma că mi-am fracturat degetul mare, ceea ce mă face să mă gândesc că poate nomazii au mai multe degete la picioare, şi de aia pot pleca aşa departe). Însă suntem nomazi în timp. Expansiunea temporală este în plină accelerare, acoperim zeci de ani în câteva clipe, îmbătrânim şi murim cu frenezie, şi halim secolele ca pe gogoşi. Putem postula o a treia, viitoare, fază, în care oamenii vor obosi şi vor deveni şi sedentari în timp. Sedentarismul spaţial cică a fost permis de agricultură, care a potolit foamea călătorilor. Va trebui probabil să descoperim o agricultură care să ne ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Omenirea a avut până acum trei stadii: 1. În primul stadiu, existam, eram inteligenţi, filozofi, etc, dar nu eram conştienţi. Cel puţin aşa susţine Julian Jaynes. Pe scurt, organul conştiinţei exista, dar nu îl simţeam ca pe o conştiinţă, ci ca pe nişte voci în cap care îşi dădeau cu părerea asupra acţiunilor noastre, şi pe care, pe atunci, le atribuiam zeilor, strămoşilor, etc. De altfel, acest strămoş al conştiinţei ar fi, în acest caz, sursa religiilor. De abia mai târziu, cândva după Homer, am devenit conştienţi. Acest prim stadiu, postulat de Jaynes, seamănă tulburător de mult cu schizofrenia. Şi în schizofrenie auzi voci care-ţi spun ce să faci. Şi de altfel, unii cărturari se miră de ce avem, în antichitate, multe mărturii despre manie (tulburare bipolară), dar niciuna despre schizofrenie. Această mirare concordă cu teoria lui Jaynes: dacă schizofrenia este o boală a conştiinţei (care se dezintegrează), atunci absenţa conştiinţei în antichitate justifică absenţa schizofreniei în antichitate. 2. În stadiul 2, existăm şi suntem conştienţi. Eu unul aş include aici tot evul mediu: deja din Renaştere apar primele semne ale stadiului 3, care însă nu e clar perceptibil decât abia în secolul XIX, când omenirea începe să urle la Lună, ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

O vreme, student fiind, îmi creşteam veniturile dând meditaţii la franceză. Am avut şi destul de mult succes, şi am brevetat o metodă originală. Anume, încercam să mă folosesc de logică şi etimologie. Clientele mele adesea au fost fete din cartierele sărace, care dădeau bacul la francă şi nu ştiau nici pronunţia. Însă vorbeau destul de bine spaniola, fiind avide de telenovele, şi pârghia dată de două limbi romanice ajuta enorm la descoperirea celei de-a treia. Asta cu etimologia. Cât despre logică, mă laud cu faptul că mi-am dat seama de unul singur multe din raţiunile din spatele unor reguli cvasi-incomprehensibile. Mi-aduc aminte că în şcoala generală mi-am întrebat profa de francă cum se justifică regula lui "si conditionnel". Mi-a răspuns că în niciun fel, că aşa-s francezii şi trebuie să-i luăm ca atare. Ei bine, nu e chiar aşa. Pentru necunoscători, reamintesc regulile lui si conditionnel. Ele se referă la verbele ce trebuie folosite într-o frază care cuprinde o propoziţie condiţională introdusă prin "si" ("dacă"). Anume, în propoziţia condiţională, introdusă prin "si", trebuie folosite, în funcţie de timpul predicatului din principală, doar timpurile prezent, imperfect sau mai-mult-ca-perfect. Să exemplific: română poţi să spui "Dacă aş avea bani, mi-aş cumpăra o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Finalul primăverii este marcat de înflorirea teilor (care a început în Bucureşti, deşi Nusitatu zice că nu e tei, ci teiţă, care io nu ştiu ce e, o bag tot la categoria tei). Începutul verii este semnalizat de ţigăncile care apar cu levănţică. Aceste lucruri au mai fost spuse pe acest blog. Faptul că au mai fost spuse a mai fost spus şi el. Dar ce este între înflorirea teilor şi cea a ţigăncilor cu levănţică? Un anotimp secret. Nu apare în fiecare an, şi adesea, când apare, de-abia dacă durează o zi-două, şi e greu de sesizat, în afara unui parfum maritim discret pe care toată lumea îl ia drept adiere dinspre tomberon. Ne aflăm acum însă chiar în mijlocul lui. Eu vă propun să îi găsim un nume şi nişte activităţi specifice. De exemplu, anotimpul ALGANTARONG, atunci când sunt sacrificaţe antilopele pentru sandale. E doar un exemplu, vă încurajez să găsiţi altele mult mai bune şi nu mai poci de nerăbdare după răspunsurile dumneavoastră. În aşteptarea lor, mă voi dedica noului meu passe-temps favorit, să arunc cu găinaţ de papagal după maşinile electorale care îmi urlă din 5 în 5 minute dulci serenade pe sub balcon. Juan Vicente nu mai ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Într-o pauză a uneia dintre şedinţele săptămânale, l-am auzit profesorul B., neurolog printre altele, adresându-i-se profesorului I., anatomist: "Suntem amândoi morfologi, dar nu putem spune ce ne menţine identitatea. Probabil că în mine nu mai e nici o moleculă din cele pe care le conţineam acum 30 de ani, şi totuşi sunt tot eu, profesorul B., nimeni altul". Profesorul I. i-a replicat ceva cum că genetica menţine identitatea, profesorul B. a dat din cap aprobator. După pauză, profesorul B a afirmat că Aristotel, zicând că există formă şi conţinut nu a rezolvat problema, ci doar a creat un artificiu elegant, însă ceea ce face ca moleculele de acum să se numească tot "profesorul B.", precum cele de acum 30 de ani, e informaţia. Dacă aş fi fost altceva decât un mucos rătăcit într-un institut academic, i-aş fi zis profesorului B. că simplul fapt că adunătura de molecule care este se numeşte tot profesorul B. e o pură convenţie. Identitatea e o convenţie. În realitate, el e cu totul altceva decât ce a fost acum 30 de ani. Ce contează că forma e aceeaşi? Sunetul şi lumina au forme asemănătoare, sunt oscilaţii, dar asta e doar artificiul elegant al minţii omeneşti, în ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Primii paleoantropologi, dinainte ca Raymond Dart să descopere australopitecii, considerau că mersul pe două picioare era un semn de mare inteligenţă. Asta pentru că majoritatea animalelor, care e proaste, merge pe patru picioare. (Desigur, Juan Vicente, papagalul meu, merge pe două, dar să nu intrăm în detalii tehnice complicate.) Carevasăzică, primii paleantropologi credeau că la un moment dat, cu mult înainte să vă naşteţi dumneavoastră, s-a născut o maimuţă cu un creier anormal de mare, şi şi-a zis: "Dar de ce merg eu în patru labe, când poci să merg în doar două?" Desigur, nu şi-a zis chiar aşa, de fapt nu şi-a zis nimic, pentru că nu inventase încă vorbele, nici măcar în gând, iar puţinele idei existau în stare pură, necoruptă. Desigur, primii paleoantropologi se înşelau. Australopitecii, strămoşi comuni ai oamenilor şi ai altor maimuţe, erau foarte bipezi. Mai mult, aveau un creier foarte mic, fiind remarcabil de proşti, ceea ce a dat naştere multor bancuri cu australopiteci, de un gust îndoielnic. Era clar că poţi umbla pe două picioare fără să fii deştept. Cel puţin la început, pentru că se pare că mersul în două picioare atrage după sine, până la urmă, o mare deşteptăciune. Prin inducţie, se ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Printre nenumăratele erezii indexate şi execrate, sau poate printre cele care au scăpat, ascunzându-se în munţi şi în analfabetism, dacă nu cumva printre cele care există doar în lumea ideilor, şi au pierdut ocazia istorică de a avea adepţi, se numără şi cea a perfecţionismului, sau a râvnitorilor. Istoricii îi caută originile în Asia; poate ar fi mai corect să le căutăm, nu într-un spaţiu geografic, ci într-un anumit centru de gravitaţie al minţii omeneşti care a atras mulţi gânditori departe de calea cea dreaptă, în erezie sau în păgânismul neamurilor. Erezia îngrozeşte prin faptul că respinge importanţa oricărui rit sau sacrament. Raţionamentul este următorul: Dumnezeu este unul, şi este perfecţiunea. Indiferent ce vrei să faci, dacă faci lucrul bine, dacă te apropii de perfecţiune, te apropii de Dumnezeu. Aşadar, importantă este râvna în sine, şi nu obiectul ei. După perfecţionişti, perfecţiunea în pictură, scriitură, munca pământului, pescuit, vânătoare, mers pe jos, privit Luna, mâncat, cântat, visat, desfrâu, asceză sau tâlhărie este una singură. Dacă un pictor ar putea zugrăvi imaginea perfectă, asta ar însemna să facă exact acelaşi lucru cu cel care a aflat cum să culeagă în mod perfect un măr sau să doboare desăvârşit o pasăre ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Cică Zoe Dumitrescu-Buşulenga era o profesoară foarte severă, la Filologie. Le zicea studentelor că sunt atât de proaste încât stau şi-şi povestesc ce-au visat. Ei bine, cum nu am avut niciodată pretenţii de mare inteligenţă, asta o să fac şi eu acuma.  A fost unul dintre visele alea care , la pipăit, par mult mai reale decât realitatea. Mai întâi, am visat că citeam un roman. Din păcate şi fir-ar să fie, am uitat complet care era conţinutul romanului, dar era cu siguranţă cel mai bun roman pe care l-am citit vreodată. Nu-mi dau seama cum o să-l recuperez, dar asta e altă treabă. După aia, se făcea că plecam în vizită la un prieten. Stătea foarte departe, dar, pentru că afară era frumos, m-am hotărât să merg pe jos. (Partea asta am mai visat-o de multe ori, cu prietenul care stă departe, în Bucureşti, dar aşa de departe încât durează ani să ajungi la el acasă. ) În fine, am pornit-o, pe străzi cu case, atât de lungi încât fiori de plăcere îmi alergau pe şira spinării. Pur şi simplu nu se terminau, şi era bine aşa. La un moment dat, în loc să o iau la stânga, am luat-o ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Probabil că nu ştiaţi, dar a fost Roblogfest-ul şi Mahalaua a participat. Nu m-am propus şi nici nu m-am votat, pentru că sunt modest şi pentru că n-am avut timp, zic eu, pentru că sunt oligofren şi n-am nimerit botonul de vot, în realitate; dar cineva m-a propus şi m-a şi votat, pentru că, la categoriile cu vot public am avut totuşi câte un vot, împărţind astfel penultimul loc cu alte câteva miliarde de bloguri româneşti (pe ultimul loc fiind alte câteva miliarde care nu aveau nici un vot, adică, precum mine, nu s-au putut vota singure fiindcă n-au nimerit butonul). Mulţumesc mult pe această cale celui care m-a votat. La secţiunea jurizată, unde, precum numele indică, a existat un juriu care a jurizat bloguri, am făcut ceva mai bine. Cel mai bun loc l-am luat, culmea, la categoria "cel mai bun blog cultural". Locul 12 din 80 de finalişti, pas mal quand même, dar sunt destul de uimit de categorie: "blog cultural". De ce o fi cultural blogul meu? Într-adevăr, acum mai bine de un an, obişnuiam să mai pun câte o reclamă la un concert, şi ştiu că în Bucureşti, reclamele la chestii (spectacole, concerte, "evenimente media", reclame ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Odinioară, Mafalda m-a privit în ochi şi mi-a zis că nu m-aş putea juca cu relativiatea dacă n-aş avea un sistem absolut de referinţă. Această ghicire m-a pus de atunci pe gânduri, iar în cele ce urmează voi prezenta rezultatele acestor gânduri. Există oare mai multe sisteme absolute de referinţă, sau, fiind absolute, de fapt nu e decât unul singur? Logica ne spune că ar trebui să fie unul singur, pentru că, dacă ar fi mai multe, deja am putea să le raportăm unele la altele, deci n-ar mai fi absolute. Totuşi, în practică, am observat mai multe sisteme de referinţă absolute, de fapt, mulţi oameni cu diverse sisteme absolute de referinţă. Mă refer aici la ideile delirante. Pentru cine nu ştie, ideea delirantă, sau delirul, dacă preferaţi o denumire mai veche (engl: delusion), e aşa, o idee, care poate fi bizară sau nu, dar e mai ales falsă, dar şi mai ales e de nezdruncinat. Apare în diverse boli psihice. Misterul ei este total, majoritatea autorilor sunt de acord că reflectă o leziune organică, dar leziunea asta nu e uşor de depistat, de fapt, nimeni nu ştie sigur cam pe unde ar fi. Jaspers îi zice că e fenomen, Ey ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Am realizat astăzi prin ce se deosebeşte fundamental tramvaiul treizeci şi doi de alte mijloace de transport în comun. De exemplu, de autobuzul 232, cu care merg adesea. Mergeam astăzi cu autobuzul 232, cu nasul într-o carte, dormitând. La un moment dat am fost trezit de un miros brutal şi otrăvitor de zambile. O ţigancă grasă se urcase cu două uriaşe sacoşe de rafie pline cu zambile şi narcise. Smuls în acest fel gingaş din toropeală, m-am uitat în jurul meu. Priveliştea era cumplită. În jurul meu, numai trupuri lipsite de viaţă, suspendate temporar într-un fel de stază, cu privirile pierdute şi gurile pe jumătate căscate şi cu salivă pe la colţuri. Era un autobuz plin de zombi. Sufletele pasagerilor se desprinseseră de trup, probabil pe undeva pe la Filaret, şi acuma rătăceau prin vămi, aşteptând staţia de destinaţie. Şi eu fusesem un astfel de mort viu, până să fiu trezit de ameninţarea zambilelor. Necromanţii cunosc acest oribil fenomen, a fost mai întâi descris în metrou, se credea că poate din cauza apropierii subterane a mormintelor. Însă iată că nici 232 nu e imun, nici troleibuzul 66, de fapt, nici un fel de transport în comun. Cu excepţia tramvaiului treizeci şi ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Aparenta pauză în activitatea mea de cercetare a amorului nu a fost pură lene, cum mulţi dintre cei ce mă cunosc mai bine tranşează cu lama lui Ockham. Mai curând m-am împiedicat de o dificultate de ordin ştiinţific, pe care am să v-o prezint în cele ce urmează, laolaltă cu o posibilă soluţie. De multă vreme, autorii amorologi şi nu numai clamează universalitatea dragostei. Este o evidenţă, dragostea este o forţă primordială şi universală, probabil manifestă de mai înainte de început, e liantul cărămizilor lumii, etc. Dar de ce tot clamează aceşti oameni aşa ceva? Desigur, sunt de acord cu ei, dar mă întreb de unde nevoia să o reafirmăm fără odihnă, pentru că nevoie e, intuiţia ne-o spune. Probabil pentru că tot intuiţia, pe unde undeva, ne contrazice, sau ne arată că, e lângă iubire, mai e ceva. Pe măsură ce matematica amorului a făcut progrese, ecuaţiile au început să o ia razna. Mai mulţi ani m-am străduit să le adun în sisteme coerente, şi mereu obţineam aceeaşi eroare. Dacă dragostea e o forţă primordială şi universală, de ce nu se prăbuşeşte Universul în el însuşi, într-o atotcuprinzătoare îmbrăţişare? Pentru ca ecuaţiile să fie corecte, e ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Am văzut la televizor nişte emisiuni foarte comice în care nişte intelectuali de prestigiu făceau urticarie fiindcă videoclipul unei manele a fost filmat la Opera română. Că acei intelectuali, muzicieni, miniştrii, academicieni, vorbesc despre manea şi despre "orientalismul" românesc cu o incultură crasă (de ex., domnul ministru al culturii habar nu avea că Anton Pann era ţigan) şi debitează gogomănie după gogomănie , nu mă mai miră, e consecinţa firească a îngustimii minţii de care dă dovadă orice radical al culturii. La noi, e bine să fii radical faţă de manele, fiindcă pari mai deştept şi mai cult. Mă rog, probabil faţă de un alt intelectual din ăsta, că eu unul nu mai poci de râs. Nu ştiu exact de ce, dar nimeni nu s-a ofticat când Iris a cântat cu Felicia Filip, sau când Demis Roussos a cântat la Ateneu, deşi din punct de vedere strict muzical, e cam acelaşi lucru. Ba poate mai rău, pentru că manelele au un viitor, şi ceea ce lumea înţelege de obicei prin "manea" e expresia cea mai simplă a unui gen strălucit şi vast. Mult mai puţin amuzant mi s-a părut cântecelul ăla al Paraziţilor, mesaj către Europa, din care am reţinut totuşi ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Îmi imaginez timpul ca pe o mare găină, înaintând în sacade. Poate că aţi observat cum înaintează o găină, mai intâi corpul, apoi capul. Tot aşa şi timpul; iar noi ne aflăm în capul găinii, şi, privind corpul, ne minunăm de discontinuităţile din trecerea lui. Dacă aş trage cu arcul, de la balcon, o săgeată de care aş fi legat mai înainte o sfoară, cu celălalt capăt legat de balcon, şi aş nimeri în blocul de vis-à-vis, Calea Rahovei ar înceta brusc să mai existe. Repetând de suficiente ori gestul, aş putea desfiinţa tot oraşul. O lege bine ştiută de cei din branşă spune că, oricât de bine ai cânta la acordeon, nu poţi depăşi o anumită sumă de bani în tramvai, sumă care de altfel variază foarte puţin. Se spune că însuşi Orfeu, în tramvaiul treizeci şi doi, de abia a reuşit să câştige, la o tură, cât să-şi ia o cafea slabă. Nu arta contează, ci caritatea. Ca cerşetor, nu trebuie să dai nimic înapoi, altfel donatorul nu mai ajunge în Rai. Azi am plecat cu Nusitatu la vânătoare, pe de-adevăratelea, nu pe bloguri, nu în lumi virtuale, ci pe bune, doi vânători bătârni şi solitari, umăr la umăr, rânjind pe ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Cei care mă cunosc de prin alte părţi ştiu asta, că m-am lamentat peste tot. E ca şi cum mi-ar lipsi centrii nervoşi ai dansului, dar asta ar fi o explicaţie facilă. Dacă încerc să dansez, nu contează unde, de unul singur, de unii singuri, sau într-o sală plină de oameni, nu poci, e ca un fel de împiedicare. Mă ridic, încerc să dau o comandă oarecare picoarelor mele, să se mişte ritmic, dar nu se întâmplă nimic, şi dintr-o dată mă simt groaznic şi vreau să intru în pământ. Nu sunt singurul, ştiu, dar fac parte din micul subgrup al celor care nu se pot obişnui cu ideea. Alţii sunt foarte împăcaţi cu ei înşişi, gagicile le cunosc moftul şi îi lasă în pace să stea la masă şi să fumeze. Eu în schimb mor de ciudă. Adică de ce alţii poate? E ca şi cum mi s-ar refuza unul dintre accesele la viaţă. Ca şi cum, îi ziceam lui Madelin, aş fi despărţit de restul lumii de un perete de sticlă. Acuma, ştiu, cu toţii, dansatori sau nu, avem peretele nostru de sticlă, de dimensiuni şi transparenţe diverse. Nu există excepţii. Mai ştiu şi că, tocmai peretele ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Pentru că eu sunt cel mai deştept. Într-o bună zi, o să-şi dea seama de asta. Toţi. Dar va fi prea târziu. Nici să mă roage atunci, n-o să mai scriu nimica. Am să fiu mut în faţa mulţimilor care mă vor implora să le acord măcar o vorbă, una la întâmplare, căci în cazul meu şi întâmplarea e providenţială. Dar eu o să tac, o tăcere plină de înţelesuri, acesta va fi darul meu către ei, dar dobitocii nu-l vor înţelege şi nu-l vor aprecia, că aşa merg lucrurile şi aşa e soarta lumii. Iar mai târziu, o să fiu ca Baudelaire sifiliticul, care la sfârşitul vieţii nu mai putea decât să scuipe printre dinţi aceeaşi zilnică înjurătură, o să fiu un monument decrepit, un mausoleu dărăpănat, amintind de vremuri glorioase. Gloria mea e acum, şi îmi port coroana pe stradă, dar nimenea nu mă vede. Era pe când nu s-a zărit, vor zice despre mine. Şi când în sfârşit voi fi murit, or să facă festivităţi de două ori pe an, la ziua naşterii şi la ziua morţii mele, cu comentarii elaborate şi discursuri elogioase, preşedintele ţării îmi va aduce o coroană, prim-ministrul alta, şi nimeni n-o să ...   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!

Nu îmi place ziua de mâine. Uneori mi-e frică de dinainte, alteori pur şi simplu nu îmi place, fără să-mi fie frică, în funcţie de presimţirile pe care le am. Acum, trebuie să spun că eu sunt un individ foarte raţional şi cartezian, lipsit de intuiţie, ca atare presimţirile mele nu se adeveresc niciodată. Asta mă îngrijorează, fiindcă în seara asta am presimţirea că nu se va întâmpla nimic, ceea ce înseamnă că sigur se va întâmpla ceva rău, ceea ce este, tehnic, o presimţire că ceva rău se va întâmpla, ori, presimţirile mele fiind mereu false, nu se va întâmpla nimic rău, ceea ce, după cum vă spuneam, mă îngrijorează teribil, ceea ce până la urmă e bine, ceea ce e rău. Dar sufletu-mi ascultă cum cântă mâţele în călduri.   Asta e nimica, să vedeţi restul articolului!