De după tejghea, vânzătorul bătrân şi prost ras vorbi primul:

“Să mă iertaţi că vă întreb, dar de ce aţi oftat?”

“Nu ştiu”, am zis. Chiar nu ştiam.

“Toată lumea care intră la mine în magazin oftează, şi eu întreb pe toată lumea de ce, şi nimenea nu ştie.”

Aşa e domnule. Ce enigmă, mică şi impenetrabilă. Motive de oftat sunt destule, şi cu un mare oftat s-or termina toate, dar de ce oftăm exact atunci când intrăm în chioşcuri? Poate, dar asta e doar o presupunere, fiindcă chioşcurile astea sunt un fel de spaţii intermediare, care nu-s cu totul din lumea asta şi unde avem dreptu să ne tragem sufletul o clipită şi să ne odihnim din veaţă, cât să ne luăm un chefir.

- În Ferentari e mult mai linişte decât în alte cartiere. E drept, aici copii se joacă pe stadă până la două noaptea, dar nu auzi decât strigătele lor, greierii şi vreun căţel.

- În Ferentari, toată lumea se priveşte în ochi. De exemplu în tramvaiu opt. În alte părţi, nu ştii cum să-ţi ascunzi privirea, te uiţi pe geam la maşini, şi orice uitătură directă e un semn de agresivitate. Nu şi în Ferentari.  Aici suntem toţi un fel de fraţi, iar tramvaiu opt e o agora unde cetăţenii Ferentariului discută utlimele probleme. De exemplu, moşii în straie de duminică, de Sfânta Maria, discutând aprig chestiunea înmormântărilor (cât mai ia groparu, cât mai costă coşciugele). Doi ţigani se benoclează insistent la o gagică cu fustă scurtă, ceea ce nu jicneşte pe nimenea, şi face loc la o altă dezbatere, în întreg tramvaiul, dacă e mai importantă frumuseţea sau sufletul femeii. Toţi sunt de acord că sufletul, până la urmă. De asta nici nu e o jicnire pt nimenea să te uiţi la o fustă scurtă, că doar nu te benoclezi la sufletul omului.

Altădată, într-o seară, după apus, un moş cam beat întreabă la fiecare staţie dacă acolo e biserica, că la prima după biserică tre să coboare. La biserică, TOT tramvaiul în cor strigă: “Acu e biserica!”, moşul, încurajat, dă să coboare, aşa că tot tramvaiul trebuie să strige: “Stai nene, că mata cobori la următoarea!”

Altădată, mi-am luat un buchet mare de busuioc de la un moş cocoşat de la Unirii. Îl luasem ca să îl ajut să termine marfa mai repede, fiindcă anu trecut îl luaseră poliţiştii la trei păzeşte, nu ştii tataie că n-ai voie să vinzi aicea, hai, valea până nu ne supărăm. În tramvaiul opt, buchetul meu a lansat o mare discuţie despre valenţele busuiocului. Nişte ţigani mi-au spus că sunt deştept, că Dumnezeu o să ţină cu mine, românii în schimb m-au asigurat că dacă-mi fac ceai din buchetul ăla, scap de toate boalele, în timp ce ţigănci şi gagici deopotrivă îmi aruncau căutături galeşe. Doar fiindcă aveam un braţ de busuioc, e drept că mirosea de ziceai că tramvaiu opt a ajuns la staţia Rai.

- bairamele în stradă. Pe astea chiar că nu le mai văzusem până acum. Pur şi simplu, maneliştii, în bermude şi atât, că e căldură mare, îşi scot boxele în stradă şi încep să cânte, şi iese lumea cu mic cu mare, tot în izmene, şi dansează de zor, desculţi pe caldarâm. Am făcut şi poze, le vedeţi mai jos. Manelele astea spontane, de stradă, nu seamănă cu alea de la Taraf TV. Sunt ma curând lungi improvizaţii, în care interpreţii, pe rând, ţin solouri lungi, de tobe, de clape sau melisme vocale, cam ca la jazz.

- pe lângă porumbei (nu e stradă în fără doi-trei crescători de porumbei), în Ferentari creşte şi o specie de limax gigant. Dimineaţa, găseşti pragul plin de dâre labirintice argintii. Nu m-am putut abţine să pun o poză cu doi limacşi, sper că n-aţi mâncat.

Sunt cam hobosit şi sevrat de net, scriu dezlânat şi am un fel de ameţeală plăcută, ca atunci când te-ai întors după un lung concediu, deşi în astea doo săptămâni am mers bine mersi la serviciu, bleah. Vă cer scuze. O să îmi mai amintesc şi o să mai scriu, na.

Reciproc, moartea are enormul avantaj de a da o valoare chiar şi celui mai mărunt amănunt din viaţa omenească.

Dar să rămânem la nemurire. Pentru că ne-o dorim cu atâta ardoare, să presupunem că reuşim să controlăm telomerazele alea. Ce ne facem după primele zeci de mii de ani, când destinul nostru de trântori eterni va fi evident pentru toată lumea?

O primă soluţie ne-o dă percepţia logaritmică a timpului. Pe scurt, pe măsură ce am înainte în timp, l-am percepe ca trecân cu viteză mai mare (ceea ce ni se întâmplă şi azi). Pe perioade lungi, miliarde de ani vor trece în secunde. Tinzând la infinit, omul, văzut din afară, s-ar mişca din ce în ce mai încet, până la totala nemişcare. Care ar fi un fel de moarte secundă, ce ar coexista în mod straniu cu nemurirea. Această soluţie presupune existenţa unui al doilea timp, mai presus decât primul, şi faţă de care acesta din urmă variază, şi în care ne-am regăsi moartea pierdută în timpul fizic. Că acest timp de ordinul doi există, o deducem din percepţiile noastre de zi cu zi.

Intuim însă că soluţia asta e lipsită de demnitate. Să-i transformi pe oameni în nişte idoli de piatră, hm, e oricând preferabilă putreziciunea noastră sănătoasă.

Mai văd însă o soluţie, mai simplă şi mult mai fericită. Tot Borges spune că animalele nu ştiu că mor, deci sunt nemuritoare. Pentru că, într-adevăr, ceea ce pe noi ne încurcă nu e atât moartea în sine, cât conştiinţa faptului că vom muri. Juan Vicente, ciripind vesel în colivie, nu ştie că o să moară iar fericirea lui e deplină, chiar şi când se răsteşte furios în oglindă. Şi, având în vedere că pisica de acum 500 de ani e tot aia de acum, într-un fel animalele chiar sunt nemuritoare. Ori iată, pe ele nemurirea nu le deranjează, nu le face să zacă inerte, şi nu le scade valoarea. Dacă oamenii ar reuşi să devină nemuritori, tot ce ar avea de făcut ca să scape de neajunsurile nemuririi, ar fi să trăiască precum pisicile şi precum Juan Vicente.

E drept că, dacă am reuşi acest lucru, nu am mai avea nevoie de nicio nemurire.

- metode naturale: faci copii, dacă nu, sigur genele tale se regăsesc printre rude colaterale, aşa că nu te pierzi cu adevărat.

- metode artificiale (alchimii de tot felul, Piatra Filosofală în stare lichidă, extractele de Aloe vera şi ceaiul verde cu antioxidanţi)

- metoda găsită din Invenţia lui Morel, a lui Casares: întrucât nicio trăsătură de-a noastră, interioară sau exterioară, nu este unică, nimic din noi nu dispare de tot, putând fi regăsit la altcineva; teoretic, e posibil să reconstituim un om din trăsături împrăştiate pe la alţi oameni, aşadar, avem deja un fel de nemurire fragmentară. Cel puţin până dispare omenirea cu totul.

- metode clasice: ajungi în Rai, în Iad, sau te reîncarnezi, sau reînviezi.

- metode romantice: te chinui să devii celebru, ca să persişti în amintirea colectivă (enunţul lui Lulu:”am sa traiesc pana cand va muri si ultimul om care isi aminteste de mine. Apoi vad eu ce fac”). Legile fizicii te scutesc de acest efort: văzută de pe o planetă situată la 100 de ani lumină, bunica mea trăieşte şi are acum 2 ani.

- metoda iluziei timpului: întrucât trecutul şi mai ales viitorul nu au o existenţă reală, dacă eşti în viaţă în clipa prezentă, singura existentă, eşti deci, nemuritor.

- eterna reîntoarcere: dacă timpul este infinit, atunci sigur va veni o vreme în care toţi atomii din univers se vor rearanja exact ca în ziua de azi, şi atunci o să o tot luăm de la început. Sanchi. Contrazice principiul entropiei, însă e adevărat că, într-un timp inifint, principiile statistice nu se mai aplică.

- clonarea. Singura metodă originală, adusă de progresul ştiinţei. Reuters ne informează că în Coreea de Nord, dacă ai mulţi bani, poţi opta să-ţi clonezi la nesfârşit căţelul iubit, ca să îl ai permanent alături.

- metoda rezultată din experimentul sinuciderii cuantice, sau cum a supravieţuit pisica lui Schrödinger, asta dacă ipoteza lumilor multiple, a lui Everett, e adevărată (rezumat: te bagi într-un compartiment plin cu dinamită, conectat la un detonator care e activat de dezintegrarea unui singur nucleu. Cum nucleul are şanse 50% să se dezintegreze, conform fizicii cuantice pe care nimenea nu o înţelege dar despre care toată lumea îşi dă cu părerea, şi a ipotezei lui Everett, într-o lume, vei muri, în cealaltă, paralelă, nu; repetând la nesfârşit experimentul, va exista mereu o lume în care vei supraivieţui, deci vei fi nemuritor.)

Cam atât găsisem noi atunci. Slăbuţ, recunosc. Motivul pentru care scot subiectul de la naftalină, riscând să-i plictisesc pe puţinii mansardieni care mai trec pe aici, e ca să supun problema marelui public, să nu se zică cum că ne-am ţine în secret de tot felul de practici misterice. Aşa că, stimate cetitoriule, ce reţete de nemurie mai cunoşti? Te rog din suflet, împărtăşeşte-le cu noi!

În viaţa asta obişnuită, să-i zicem prima viaţă, deşi nu are nici o prioritate, în viaţa asta obişnuită, deci, fiecare zi seamănă cu celelalte şi tramvaiul merge încet, plouă şi maşinile mă stropesc. Merg la serviciu şi nu ştiu dacă ceva din ceea ce fac are vreun rost, tremur precum războinicul înainte de bătălie doar că nu sunt războinic şi nu mai vine odată bătălia, deşi oamenii tot mor şi nimenea nu pricepe de ce şi cum se întâmplă, iar eu trebuie să fiu un fel de martor la chestia asta, nu e nicio nobleţe în a fi martorul morţii atâta timp cât eu însumi sunt în viaţă.  În viaţa asta. În viaţa asta, fiecare vorbeşte doar despre el şi se ascultă singur (cum fac io acuma), şi adesea îţi vine să dai cu pumnul în masă, şi până la urmă tot se găseşte o metodă să nu faci nimic seara, doar să zaci într-o gaură dintr-o canapea privind ceva care nu revendică niciun sens, şi încet-încet, să înţelegi, înainte de senilitate de preferinţă, că destinul tău, dacă există, e fie extrem de mărunt, fie incomprehensibil. Şi noaptea vine şi uite aşa.

Cealaltă viaţă se insinuează printre firele primei, precum numerele reale printre numerele întregi. În cealaltă viaţă toate bătăliile s-au dat şi sunt victorioase sau glorioase, în cealaltă viaţă fiecare cuvânt e ca primul, în cealaltă viaţă fiecare respiraţie e un imn tunător. În cealaltă viaţă totul e frumuseţe, atât de multă încât, dacă n-am avea prima viaţă drept scut protector, inima ni s-ar opri şi am cădea morţi pe loc. Da, şi în cealaltă viaţă se îmbătrâneşte şi se moare, dar numai de frumuseţe. În cealaltă viaţă, moartea e o îndrăgostire.

Tu eşti frumoasă în ambele vieţi.

Şi tot aşa, şi mie, şi dumneavoastră, gândurile ne aleargă prin cap, de la una la alta, de dimineaţa de când se întrupează din vise, până noaptea când mor în alte vise. Ah, dacă aş şti primul gând pe care l-am gândit, acela de la care a pornit totul! Încerc să o iau înapoi pe firul gândirii, dar sunt deja mult prea departe şi m-am pierdut de tot.

Mai mult, problema e complicată de faptul că unele gânduri nu se nasc din gânduri ale mele, ci din ceea ce am citit prin vreo carte, sau am auzit pe la altcineva, aşadar firul de gânduri e mult mai vechi decât mine însumi, şi trebuie să aflăm care a fost primul gând al întregii omeniri. Ce mai gând trebuie să fi fost şi ăla.

Dar uneori gândurile mi se nasc din ţipetele unei păsări, sau din scârţâitul unui copac, iar păsările şi copacii au existat înainte de omenire, aşadar primul gând al omenirii trebuie să fi fost insipirat de alte gânduri, şi mai vechi, şi iată că acuma îmi trebuie să aflu primul gând al întregi lumi, acela de unde chiar a început totul, şi care, din fir-a-păr, a ajuns la gândul pe care îl scriu aici, gând care se întreabă de unde o fi apărut el.

E posibil, ba chiar probabil, să fi dat de multe ori, din întâmplare, peste acel prim gând. În acest caz, mă întreb dacă a mai avut capacitatea de a germina din nou câte o altă lume, în care alt Vlad se întreabă care o fi fost primul gând, fără să ştie că

eu

sau el

sau Aristotel

l-a gândit

De mult timp se perpetuează ideea că armenii sunt monofiziţi. Mă rog, cel puţin biserica armeană ar fi.  Pe scurt, e cam aşa: pe vremuri, începând cam din secolul IV A.D., creştinii aveau o mare problemă: cum putea Iisus să fie şi Dumnezeu şi Om în acelaşi timp? Asta era o chestie cu totul nouă. De-a lungul timpului, au fost oameni care s-au autoproclamat zei, dar renunţând la statul de om şi oricum cine îi credea. Problema christologică, cum s-a numit ea, era aşa de grea, încât iniţial, mulţi au crezut că e o şmecherie.

Cei mai sceptici au zis că Iisus nu era Dumnezeu, ci ba fiul lui adoptat, ba un Mesia om, ba fiul lui Dumnezeu la propriu, adică făcut (ăştia din urmă erau rătăciţii lui Arie). Aceştia au fost repede descalificaţi din cursă. Deşi, în zilele noastre au apărut noi variante, de exemplu Martorii lui Iehova, care ne bat la uşă şi ne dau reviste cu reţete culinare, grădinărit şi sfârşitul lumii, ceea ce e foarte enervant, dacă şi arienii erau la fel de enervanţi nu-i de mirare că au fost exterminaţi.

Alţii, din contră, au zis că de fapt partea umană e doar o iluzie, Iisus pare om, dar nu e, e Dumnezeu într-o formă inteligibilă, aşa, ca o pildă sau un simbol.

Alţii, cam în aceeaşi linie, au zis că nu contează că Iisus e şi om, partea omenească, pe lângă cea divină, este mult mai mică, aşa că o putem neglija matematic (aşa cum putem aproxima că 1,0000000000000000000001 = 1), deci, practic, Iisus este tot Dumnezeu. Iar Fecioara Maria nu poate să fie mama lui Dumnezeu, ci doar a unui om. Această opinie îi aparţine unuia, Nestorius, despre carele unii zic că e eretic, alţii, în biserici din Orientul Mijlociu, îl venerază ca sfânt, iar alţii zic că nici măcar nu era nestorian, fiindcă în copia copiei unei cărţi de-a lui, Bazarul lui Heracleide, neagă propria doctrină (să reţinem acest termen). Desigur, nu putem exclude cu totul acel 0, 0001 de umanitate, dar nu merită să-l amestecăm cu divinul. Mă rog, teoria lui Nestorius, aşa cum a fost ea înţeleasă de contemporani, mai ales de cei care l-au condamnat, ar fi fost că Iisus ar fi avut două naturi, umană şi divină, cea umană fiind neglijabilă, precum şi două persoane, nene. Una fiind om, născut din fecioara Maria, alta fiind Dumnezeu. Adică, cumva, avem doi Iisuşi.Teorie consacrată sub numele de diofizitisim. Consecinţele ultime ale acesteia se pot vedea în Cultul Tuturor Mântuitorilor, despre care am vorbit cândva.

Un duşman de-al lui Nestor, Eutyches, a zis: “Haaaaa, erezie! Cum să avem nenicule doi Iisuşi? Nici pomeneală, de fapt, natura umană şi natura divină se amestecă precum într-o oală cu supă, astfel încât Iisus are o singură natură şi o singură persoană!”. Fază la care Nestor a mustăcit satisfăcut, pentru că ştia că Eutyches mersese prea departe: dacă Iisus avea o singură natură, dar partea umană nu era neglijabilă, însemna că acea natură nu era nici divină, nici umană, ci un hibrid, o supă, altceva. Aşa că a replicat: “Cine zice eretic, ăla e”, şi aşa a şi fost, gata şi cu Eutyches, şi cu teoria lui, botezată monofizitism.

Pentru că până la urmă, opinia mainstream, adoptată la Sinodul din Calcedon, a fost că Iisus are două naturi, umană şi divină, perfect distincte, şi o singură persoană. Una singură. Cum de se poate aşa ceva? Păi, cred că totul se trage din învăţăturile lui Aristotel despre formă şi conţinut, dar nu sunt prea sigur. Ca şi cum omenescul şi divinul sunt mai curând materii prime, pe care le poţi combina şi amesteca într-un singur model, deşi rămân separate. Deşi poate iar spun prostii, iar probabil că domniile voastre deja nu mai înţelegeţi nimic şi nu vă condamn, că e extraordinar de complicat. Cert e că această opinii a fost păstrată de toate bisericile mari, ortodoxă, catolică, protestantă, deşi s-au certat pe nişte chestii şi mai obscure, cum ar fi “Filioque”, despre care vom vorbi altă dată.

Desigur, dacă sunteţi perspicace, problema poate fi mult mai simplă. O sumedenie de patriarhi, arhiepiscopi popi şi papi en tout genre, se băteau care să fie mai tare, şi atunci se legau de toate chichiţele şi fiecare în parte zicea “Io, şi numai io, ştiu cum e de fapt toată treaba Dumnezeu, dacă vreţi să ajungeţi în rai, votaţi-mă pe mine că fac şi canalul Dunăre Bucureşti şi în 24 de ore scot mafia din ţară”, şi de aici o bălăcăreală întreagă.

Dar să revenim un pic la armenii domnului Sebastian Corn. Biserica Armenească, una dintre cele mai vechi din lume, alături de alte câteva biserici foarte vechi, cum e cea Coptă, dacă am înţeles eu bine, se raliază la părerile Sfântului Chiril din Alexandria, păreri care predatează deciziile din Calcedon. Din ignoranţă, sau din altceva, multă vreme bisericile mainstream i-au băgat pe armeni în oala monofizită (vedeţi mai sus, aia cu Eutyches), însă armenii înşişi resping acuzaţia (acei puţin armeni care mai înţeleg ceva din toată această harababură). Conform învăţăturii lor, predicată de Chiril, Iisus e unul singur, iar în el omenescul şi divinul coexistă, fără să se amestece dar şi fără să se delimiteze. Hm. Poate iar zic o prostie, dar eu văd această explicaţie similară problemei categorii versus continuum. Poate că de la om la Dumnezeu există un drum. Omul şi Dumnezeu sunt lucruri diferite, categorii distincte, dar nu poţi spune în ce moment precis al drumului s-a terminat omul şi a început Dumnezeu, aşa cum nu poţi pune degetul pe clipa precisă în care s-a terminat vara şi a început toamna, deşi avem de-a face clar cu două anotimpuri diferite. Există o subtilitate inteligentă în explicaţia lui Chiril (numită de armeni miafizitism), din cauza asta îmi place cel mai mult. Iar că Iisus e un drum, se specifică destul de clar şi în Biblie.

Cam asta ar fi fost ceea ce vroiam să zic. Mă rog, că tot veni vorba, mai vroiam să întreb dacă ştie cineva şi cine a vândut terenul de lângă Biserica Armenească din Bucureşti, unde s-a construit acel moţ de rahat, cocina aia  infamă de bloc de nooşpe etaje. De fiecare dată când trec pe lângă el, din cauza unei reacţii alergice, vomit incoercibil pe geamurile de la parter după care mă apucă diareea pe maşinile bengoase, şi iar mă fugăresc paznicii până la Foişor. Se pare că, atunci când au turnat fundaţia acestui turn Babel cocalar, biata biserică, în semn de protest, s-a crăpat într-o singură noapte în trei locuri ale structurii de rezistenţă. Dar cum semnele nu mai au, în ziua de azi, ca să fiu saussurian, semnificaţi, au reparat-o după asta, de formă, că oricum nu se mai vede deloc de bloc, care e, aşa, ca un fel de mare găinaţ pe capetele tuturor. Iar noi am rămas dedesubt, din nou în catacombe, aşteptând vremuri mai bune.

Aceştia sunt balaurii mei. Nişte creaturi cumplite, uriaşe, fără moarte, care ar putea să apară subit în vieţile noastre şi să înghită, dintr-o dată, tot nimicul care zace în ele aşa cum în Marea Neagră a inimii mele, după ce treci de o subţire pojghiţă de apă vie, cu peşti şi alge, dai peste un hău de apă moartă, fără oxigen, fără nimic, şi, dacă nimenea nu face nimic, Marea Neagră va deveni cu totul o mare moartă şi gata. Nişte creaturi minunate în toate aspectele, atâta doar că nu există, iar eu nici nu ştiu cum să încep să povestesc despre ceva care nu numai că nu există, dar excelează la non-existenţă, o fac într-un mod atât de dureros că mi-e pur şi simplu groază să mă apropii de hârtie. “Noi suntem cei ce nu suntem”. Cum să începi să vorbeşti despre asemenea fiare?

La modul simbolic, poate. Adică, aşa, ca un fel de rebus, de istorie ieroglifică. Bleah. Mai bine rezolv nişte integrame, că sudoku ăla nu pricep deloc cum funcţionează.

Oricum ar fi, elementele comune ale acestor întâmplări sunt următoarele: de fiecare dată, unul s-au mai mulţi oameni au apărut, neînarmaţi, şi s-au aşezat în drumul unor asasini sau al unor războinici sângeroşi, care se îndreptau către o altă ţintă. De fiecare dată, s-au lăsat masacraţi, în tăcere, fără zgomot şi fără nici cea mai mică pretenţie de martiriu (căci martiriul presupune şi o arenă plină de martori oculari, care eventual să se convertească, copleşiţi, la religia martirului), planificându-şi cu măiestrie fiecare pas către moarte. Şi de fiecare dată, călăii şi-au ratat ulterior obiectivul iniţial, eventual sfârşind prin a fi victime la rândul lor.

În secolul XIX, când toate mişcările ezoterice au devenit la modă, s-au înmulţit legendele despre o conspiraţie a unor oameni decişi să-şi ofere viaţa în locul celor neştiutori. S-a vorbit atunci despre un echilibru cosmic, între haos şi ordine, între violenţă şi sacrificiu, şi s-a emis (fără dovezi) ipoteza descinderii zoroastriene sau mitraice a sectei.

Băi nene, sincer, m-am chinuit să scriu până aici, dar ideea mi se pare atât de absurdă încât o să mă opresc.

N-am chef de nimica. Azi aş fi putut fi la munte, dar am dat vina pe deştul fracturat ca să nu merg, deşi tare mult mi-aş fi dorit, dar sunt un pantofar în stadiu foarte avansat, şi mi-e teamă că la cît de distrat sunt, mă aşteaptă o râpă pe undeva. Sigur, n-aş vrea să treacă viaţa asta fără ca io să fi ajuns la munte, dar se pare că sunt bucureştean într-o asemenea măsură încât mai curând ar ajunge la munte un bloc din Rahova.

De ceva timp plănuiesc un roman. De fapt, plănuiesc e mult spus, în realitate, tare mi-aş dori să scriu un roman dar habar n-am ce să scriu în el. O dată l-am şi visat, era gata şi era neasemuit, însă normal că la trezire dispăruse cu totul, şi de fapt, mult mai probabil e ca eu să fi visat doar senzaţia aia pe care o ai când citeşti un roman foarte bun, şi să fi inventat, în vis, romanul, ca pretext, doar ca să îi explic existenţa ei absurdă de senzaţie. Acum vreo două săptămâni, mi-a trecut prin cap şi despre ce aş putea scrie, şi anume despre un trib de balauri, şi chiar m-am apucat să scriu un paragraf, după care m-a cuprins o lehamite teribilă. Care revine de fiecare dată când mă plictisesc şi îmi zic că poate aş mai putea scrie ceva la romanul meu. “Bleah, mai bine nu”. De exemplu, uite, azi m-am trezit la ora 8:00 şi e ora 12:00 şi eu n-am făcut absolut nimica, am încercat să privesc un perete şi nimica, mă plictisesc şi aş putea să scriu ceva la romanul meu. Bleah, mai bine nu. De fapt, dacă pot visa senzaţia romanului perfect, o puteţi probabil visa şi voi, şi nu are nici un rost să-l scriu.

Mai am un an şi ceva şi o să rămân fără serviciu, şi atuncea poate mă angajez pe undeva hamal, poate.