Clinica unde lucrez se învecinează cu depoul Victoria, așa că, în foarte rarele ocazii când pot să ies din cabinet și să fac cinzeci de pași spre a-mi limpezi mintea, o iau pe aleea ascunsă dintre case, pe lângă liceul Tonitza, apoi, pe după un bloc, trecând printr-o mare grădină urbană plină de buruieni sălbatice, ajung la gardul depoului. E scund și poți privi halele cu geamuri mari, tramvaiele goale care dorm la soare, pisicile care se hârjonesc prin curte.
Acum vreo cincisprezece ani, pe când stăteam în Rahova, în toiul negru al iernii mă trezea fâșâitul discret al convoiului de tramvaie care venea dinspre depoul Alexandria spre a se răspândi prin tot orașul. Calea Rahovei era întunecată și sufocată de zăpadă, și singura dâră de lumină erau tramvaile astea, care nici nu îndrăzneau să zdrăngăne. Pe atunci mergeam mult cu tramvaiul, citeam mult în tramvai în drum spre Spitalul Obregia, nu aveam Kindle și smartphone așa că citeam cărți vechi legate în piele. Preferam mereu vagoanele de tip vechi, scunde și rotunjite. Tramvaiul opt, cu care traversam Ferentariul, era mereu aerisit și cu oameni prietenoși, cu care puteai înfiripa oricând o conversație. O dată am stat de vorbă cu un întreg tramvai despre busuioc, pentru că îmi luasem din piață un buchet mare de busuioc, îmi plăcea parfumul lui. Tramvaiul treizeci și doi însă era mereu aglomerat și ostil, vânzătoarele de la piața de flori se războiau cu muncitorii șantierelor, puhoiul de oameni din blocurile Rahovei se omogeniza într-o agresiune perpetuă, dar și când se urcau vânzătoarele alea în el se umplea de miros de zambile, iar uneori câte un acordeonist ruginit ne înmuia sufletele.
Eram tânăr pe atunci și viața nu era ușoară, cum nu e nici acum. Cred că îmi plac depourile de tramvaie pentru că, în fond, e minunat că există un loc unde tramvaie doar stau, goale, fără oameni, având aerul că dorm.
]]>Am construit hambar de fier în jur
Fiind băiet eram băiet de mingi
Scăldat în mâlul fluviului Amur
Nu-l las nici barem să se uite-n geam
Ce-i de văzut afară mai nimic
Cherchez la femme aramzamzam Adam
Scăldat în zațul verde din ibric
Întinde Doamne mâna ta de foc
Și miluiește sufletu-mi senil
Eu l-am ținut cât am putut în loc
În mâl precum un vis de crocodil
]]>Cumva, mi-am creat singur un fel de aură, de mit, de costum de carnaval. Lumea așteaptă de la mine oricând, în orice clipă, să nasc o carte.
Iar eu nu pot. E ca și când ar fi un zid negru și gros între mine și carte, nu pot nici măcar să mă așez să scriu primul rând, nu pot pentru că nu pot, nu am genele necesare, sunt ca un șchiop de ambele picioare care vrea să alerge la maraton.
În schimb, m-am căptușit cu un mare sindrom al impostorului.
Numele meu e Vlad și sunt non-scriitor, non-povestitor, non-și-atât.
]]>Mai are cineva timp de astea acum?
Eu am renunțat la aproape tot. Chitara a căzut zilele trecute și i s-a rupt gâtul, din nou, de data asta dincolo de reparații. Nici nu știu unde să o arunc, cumva mi se pare un sacrilegiul să arunc o chitară la tomberon, fie ea și ruptă. Mă gândeam să o iau în cârcă la următoarea mea plimbare cu bicicleta, și să o las într-o pădure, undeva, să fie acoperită de mușchi.
Dar nici pe bicicletă nu mai merg. Le mai șurubăresc uneori, dar ultima dată când am făcut asta, a fost cam așa: eu șurubăream, fetele mele au început să se certe, telefonul a început să sune. În același timp. Și atunci, bicicleta mea pur și simplu a explodat, nu știu cum s-a putut întâmpla, ori am găsit din greșeală un punct secret pe care, apăsând, distrugi bicla, ori a crăpat sub efectul presiunii care e pe noi toți. Mai mare jalea, furca căzută pe jos, bile de rulmenți peste tot. Am pus-o cu chiu, cu vai, laolaltă, dar nu știu când o să mă mai urc pe ea.
Nu mai e timp să fii egoist. Nu mai e timp să faci lucruri care nu sunt imediat, urgent de utile.
Cică Guillaume Apollinaire a fost lovit de o schijă în tâmpla stângă exact când se relaxa, citind ziarul, în tranșeu.
]]>Azi, de abia azi (ceea ce e de neiertat), am citit cea mai faimoasă poezie a lui Yunus Emre, Bana seni gerek seni. Și am constatat că ultimul ei vers e aproape identic cu ultima propoziție din textulețul meu. Două lumi, o singură iubire.
İki cihanda maksudum, bana seni gerek seni .
]]>Nu era un cabinet frumos, dar mă atașasem de el, așa cum omul se atașează de aproape orice, bun sau rău, chiar și de un vechi junghi intercostal.
De când cu pandemia am fost mutat într-un cabinet cu fereastră. E un cabinet mult mai medical, cu un pat și ecograf și jaluzele opace, dar care se pot ridica și am lumină dinspre miazănoapte. Geamul e undeva sus, așa că nu știi că imediat, afară, se află un cimitir. Poți însă să ghicești ascultând frumoasele tânguieli bizantine ale înmormântărilor și parastaselor care au loc la câțiva metri mai jos de consultație sau dangănul dogit al tingirii care servește de clopot acolo.
Ah, ce-mi plăcea când dădeam consultații la Constanța! Gemulețele erau foarte mici, nu vedeai nimic prin ele, dar marea era chiar afară și auzeam tot timpul valurile de doi metri, ale lui decembrie, mușcând furios din țărm. Doar închid ochii și le aud din nou, mușcându-mi furios din conștiință.
]]>Cel mai mult mi-au plăcut oamenii îmbrăcați frumos pentru fotografie. Mai ales doamnele și domnișoarele în rochii albe de dantelă sau, dimpotrivă, înflorate, cu pălării delicate de pai. Toate încercând să pară fericite. Instagramul ăsta e o minunată operă colectivă, toți ne străduim să ne ridicăm din mizeria zilnică ca să clădim o lume mult mai bună. Chiar dacă e falsă. Ce e autentic, până la urmă? Nu noi.
Nici voi.
Ca să ajungi la Grădina de Lavandă trebuie să treci peste un podeț de beton peste pârâul Mislea, afluent al Teleajenului. E o apă cristalină, dar pe malul ei se adună gunoaie, conform tradiției ancestrale de a da gunoaiele pe valea unei ape, spre a se reîntoarce în mare. Teleajenul se varsă în Prahova, iar Prahova în Ialomița, la Dridu, un loc unde tot mă duc cu bicicleta din lipsă de imaginație și de alte destinații. Cinzeci de km până la Dridu, cinzeci înapoi, fix o sută de kilometri într-o duminică dimineață. Eu nu sunt un râu, ci o baltă stătută care se tot varsă în ea însăși și așteaptă nerăbdătoare să mai fie împrospătată de vreo ploaie. Dar Ialomița merge mai departe și se varsă în Dunăre, la Giurgeni, pe unde iarăși am trecut de multe ori cu bicicleta, în drum spre Marea Neagră.
Marea Neagră, Mare Nostrum, Mediterana noastră mai mică și mai sumbră, ale cărei adâncuri sunt moarte din lipsă de oxigen. Dar și pe malul ei cresc smochini și rodii, i-am văzut chiar eu la Mangalia, precum și misterioșii maci galbeni, specie aparent pe cale de dispariție dar care răsar spontan printre gunoaiele putrede de pe țărm.
Și avem, de-acum, și lanurile de lavandă. Măcar dacă ne-ar învăța să ne îmbrăcăm frumos și vaporos nu doar pentru poză, ci și pe stradă, să împrăștiem parfumul de lavandă și măsline și mare peste tot unde mergem.
Poate așa moliile care ni se tot învârt în cap ar fugi înspăimântate.
]]>O fi bătrânețea? Am aproape patruzeci și unu de ani. Așa arată înaintarea în vârstă? De acum încolo oboseala asta va crește ca un cozonac, apoi ca un munte, cocoșându-mă și strivindu-mă în anii mei de aur?
Aproape că m-am împrieteni cu ea. Aproape. O simt vie și autonomă, personificată, și nu e malevolentă, e ca un amic are mă bate pe umăr și-mi zice, hei, e prea mult pentru tine, las-o mai moale.
Dar nu pot să o las mai moale. Am aproape patruzeci și unu de ani și sunt atâtea de făcut. Pare prea devreme să fiu obosit, e ca și cum nu e nici măcar amiaza și eu vreau să trag un pui de somn. Așa că am devenit un animal extrem de rutinier, fiecare zi seamănă cu cealaltă în toate aspectele mai puțin pacienții mei, unii mereu alții, unii aceiași dar și ei în schimbare. Și de copiii mei, care cresc. Și orașul care devine tot mai otrăvitor. Și de mine care îmbătrânesc. După cum vedeți, e nevoie de un efort considerabil ca să țin lucrurile în frâu, în loc, să le dau cât de cât un cadru de constanță, chiar dacă panta rhei, cum zicea profetul Pătrățel.
Poate de aia oi fi așa de obosit.
]]>Ei, cu timpul am învățat și plimbăreții obșinuiți ai orei. Herăstrăul are clienții lui regulați, ca și mine, pe lângă alergătorii generici și familiile ocazionale. De pildă, știu un domn înalt și solid care se dă zilnic pe role în Herăstrău, cel puțin din 2003. Atunci l-am observat prima dată, când, în anul 6 de facultate fiind, strânsesem bani suficienți ca să îmi iau și eu role.
Dar eu voiam să vă zic povestea foarte tristă a celor trei domni vârstnici. Doi dintre ei sunt oameni, probabil pensionari, bărbați cu părul alb și eleganți nu neapărat prin vestimentație, ci prin acea detașare empatică și benevolă, o combinație între relaxare și îngrijorare autentică pentru soarta lumii, care este marca cavalerească a oricărui gentleman. Merg amândoi cu mâinile în buzunar, agale, cu capetele ușor apropiate, de parcă nu vor să deranjeze cu conversația lor simfonia matinală de ciripituri.
Al treilea domn vine imediat în urma lor, și are exact aceleași caracteristici cu primii doi, cu excepția faptului că nu e om, ci labrador. E infinit de bătrân și de demn.
M-am întâlnit cu ei de nenumărate ori timp de aproape zece ani, dar de vorbit n-am vorbit decât o singură dată când, depășindu-i eu pe bicicletă, am alunecat pe un dâmb de gheață și am căzut chiar în fața lor. Atunci m-au întrebat ce mă doare, dacă sunt serios accidentat și dacă am nevoie de ajutor. Eu le-am zâmbit cu mustața însângerată și le-am refuzat politicos ajutorul. Aia a fost tot, dar cumva ajunsesem să dobândim, unii față de alții, acea cunoaștere și recunoaștere instinctivă, de dincolo de limbaj, de care oamenii sunt în stare dar pe care aleg să o ignore.
Scurtându-mi eu programul în Băneasa, i-am văzut tot mai rar, și aici povestea devine foarte tristă, căci azi de dimineață i-am întâlnit din nou. Dar doar pe primii doi dintre ei.
]]>Sunt foarte supărat pe tine carteo. Mi se pare de-a dreptul psihopat felul în care nu încetezi să îți schimbi conținutul, azi ești istoria vagabondării unui profet bolnav de schizofrenie, mâine ești un tratat subiectiv de psihiatrie, memoriile unui medic îmbătrânit înainte de vreme, ieri erau un roman polițist bizantin. De ce nu o colecție de rețete culinare, draga mea? On aurait tout vu.
Sunt foarte supărat pe tine, carteo. Ascultându-ți vocea mieroasă și discursul fluviu, când merg cu bicicleta prin oraș, când încerc să dorm, când mănânc o șaorma în Piața Amzei, ai zice că am deja mii de pagini în cap. De ce, atunci când mă așez în sfârșit la calculator, iese doar un sfârâiac de jumate de pagină, și ăla chinuit, și după el sunt stors ca ciorapul după furtună?
Alminteri, pot să scriu. Chiar mult și bine! Totul e să nu te scriu pe tine. Uite, Dulcea Mahala, de treișpe ani există, de bine, de rău. Bilunar, scriu un textuleț la ziar. Dar nu, mamzel cartea e prea prețioasă și pretențioasă ca să se lase scrisă de un terchea berchea ca mine. Ce știu eu. Doar am cunoscut mai multe mii de oameni și de povești, atâta tot.
Nu știu nimic. Știu doar că, de fiecare dat când discutăm, limba mi se împleticește, cuvintele fug, ideile mi se vaporizează, iar în locul lor e doar teamă, toată colecția marilor temeri clasice, de bătrânețe, de moarte, de inutilitate, de făcut rău, de nefăcut nimic. Și profeția se împlinește, căci iată, nu fac nimica.
Sunt foarte supărat pe tine, carteo.
]]>“Vreau să mă îndop cu frumusețe până mi se face rău. Vreau să îmbrățișez întreaga astă lume urâtă-urâtă, să o strâng la piept precum Hercule l-a strâns pe Antaeus, până când inima ei neagră bate maqsumul cu a mea. Dacă frumosul și urâtul sunt fețele aceleiași centime care se rostogolește la vale prin materia întunecată de când a picat din buzunarul găurit al unui zeu distrat, voi închide ochii de fiecare dată când fața urâtă e spre mine, și dacă i-am deschis din întâmplare, voi lua urâtul, răul, perversiunea, vidul, durerea, și le voi lovi cu ciocanul uimirii și compasiunii până când le voi șlefui în istorii nemaipomenite, în giuvaieuri de înțelepciune și lungi epopei ale neamurilor în exil. Voi dansa mereu, voi dansa chiar și pe propriul meu mormânt, pe dinăuntru, cu capul spre centrul pământului și picioarele spre cer, în lumea nevăzută pe care ne construim bordeiele și palatele. Îmi veți auzi numele pe toate cântecele, încât va fi scris cu literă mică, ba chiar va apărea în scrieri mai vechi decât mine, așa cum Nizami a scris, pe un colț al poveștii cu Layla și Majnun, numele lui Sümmani cu șapte sute de ani înainte ca Sümmani lăutarul să se nască. Căci sunt doar o frunză dintr-un nuc bătrân, și nuca din care el a răsărit mă visa pe când Pământul era sub zăpezi și Marea era de gheață.”
Ăsta e doar un paragraf din tomurile mult prea groase scrise de Ualbaluc Bulbul Al’Yammammah, un înțelept minor și logoreic. Am pus aici citatul doar pentru că pare să conțină prima referință la ghinda aia din filmele Ice Age, cu multă vreme înainte de apariția filmelor Ice Age, și e o punere în abysme drăguță.
]]>Apoi nu m-am mai gândit la asta. M-am mulțumit să iubesc pur și simplu, fără să analizez nimic. La urma urmelor, oamenii vorbesc cel puțin o limbă fără să aibă habar de lingvistică, etimolgie sau Ferdinand de Saussure. Ah, de-ar fi omul măcar precum râma arăturilor, să trăiască pur și simplu, fără să se tot depărteze de propria lui viață ca un pictor prezbit. Sau dacă ar avea omul, în prezbitismul lui genetic, măcar un dram de înțelepciune autentică, în loc de iluziile și ideile de-a gata cu care ne ghiftuim sarmaua!
Recent însă, cineva a întrebat, pe altundeva, de ce iubim. A întrebat pe Facebook, acolo unde oamenii și babuinii de-o potrivă răcnesc în gol, și cea mai subtilă dintre dileme se amestecă pănă la neosebire cu răgetul dezarticulat. Nu cum erau blogurile noastre pe vremuri, cafenele decadente în care membrii drojdiei filosofice își spărgeau în cap castroane de cristal. Dar întrebarea e întrebare și gândul e gând, nu-l poți stăvili, poți doar să îl însemni cu fierul roșu, uite, e al meu, nu sunt nebun, chiar dacă de fapt nu e al tău și l-au mai gândit câteva milioane de urangutani înainte de tine. Și e o întrebare tare bună. Și m-am gândit la vechiul meu tratat, acum colbuit și ros de veverițe în debaraua imaginariului, și l-am deschis din nou. Și praful din el mirosea dulce, a iasomie putredă, de mi-a adăstat în gât și mi-a produs o tuse a sufletului.
Și tot nu știu de ce iubim. Dar e clar că iubim, chiar și cei mai palizi și șontâcăinzi dintre noi, nu ca sfinții, nu ca bunicii, dar iubim orișicum, și când mâncăm, și când dormim, și când ucidem ceasurile cu Netflixul. Umplem spațiul interplanetar cu unda slabă, dar constantă, a iubirii noastre, ca radiația universală fundamentală. Răspunsul la „de ce iubim” trebuie să fie unul cosmologic, astrofizic, ceva cu Big-Bangul și constanta lui Planck, ceva cu acceleratoarele de particule, gluoni, leptoni și bazaconi. Poate cei de la CERN să găsească răspunsul într-o zi, și să unifice teoria câmpurilor de narcise cu cea a țipătului de copil, a nedreptății lumii, a pumnului ce se ridică neputincios, a vălului ce se rupe, a ochilor limpezi, a celor tulburi de cataracta bătrâneții, a mărțișorului, a insomniilor și toate celelalte teorii.
Ceea ce-mi aduce aminte că i-ar n-am avut timp să cumpăr mărțișoare. Sunt un nesimțit și anul acesta.
]]>Am primit de la cineva un carnet cu coperţi portocalii de piele. Am scris doar pe prima pagină şi doar trei cuvinte, către mine însumi: “vorbeşte mai puţin”. N-am mai scris “taci”, că e clar că nu sunt în stare, dar măcar să vorbesc mai puţin. Nu-mi iese. Vorbesc în continuare mult, dar despre acelaşi lucru.
Apoi, din când în când, dar tot mai rar, încerc să deschid uşa. Parcă mă aşez în faţa unui bolovan uriaş. Doar să-l privesc şi sunt descurajat. Dar încerc. Scriu, un paragraf, două, cel mai mult am scris vreo trei pagini. Apoi mi se termină puterea, mă uit, recitesc, şi e doar gunoi bun de aruncat la coş. În cel mai bun caz iese un sfârâiac postabil pe blog, o râmă cu o oarecare autonomie şi durată de viaţă de două-trei zile. Dar uşa rămâne zăvorâtă şi nici măcar pe gaura cheii nu m-am uitat.
Writer’s block. Nu mi-e teamă de el. Pentru scriitorii adevăraţi, el e un coşmar, o angoasă. Poate va veni, poate nu. Dar în cazul meu, a fost cu mine de la bun început. Nu te temi de ceva ce e cu tine mereu, te obişnuieşti, trăieşti cu el, e crucea ta, ca o maladie cronică ce nu e o condamnare la moarte, dar nici nu are leac. Poate de asta m-am făcut medic, ca măcar să simt că lupt cumva cu ea, dacă nu pe frontul meu, pe al altora.
Deşi parcă nu era chiar aşa “pe vremuri”. Era mai uşor pe atunci. Era, în orice caz, atât de uşor să deschid o carte de poezie şi să mă entuziasmez. Ce nevoie aveam să scriu, dacă scriau alţii atât de bine în locul meu, dacă îmi lua sufletul foc atât de uşor de la scânteile din jur?
Cele de mai sus sună de parcă m-am dat bătut. Vreau să vă spun că nu m-am dat bătut. Îmi face bine să scriu aici, unui public imaginar, despre durerile mele, îmi place să cred că aici nu necăjesc pe nimeni cu ele. Dar nu m-am dat bătut. Fac mii de planuri de atac. O să le fac până la adânci bătrâneţi, dacă le apuc. Voi fi un moş caraghios, plănuitor, din cei de care necunoscuţii râd iar nepoţii plâng, tocmai fiindcă nu se dă bătut în ciuda tuturor evidenţelor care arată că a pierdut, că e prea târziu.
]]>Din păcate, așa distorstionat de verdele crud din capul meu, gândul ăla era adevărat. Anii au trecut iar eu sunt un adult integrat social și plătitor de impozite. Foarte, foarte multe impozite. Dar sunt și altfel. Sunt străin. Nu sunt printre ai mei. Dacă or mai exista ai mei. Nu mai cred că sunt unic în vreun fel, nici vorbă. Dar mă simt mereu foarte depărtat de toți cei din jur, ca și când aș fi un emigrant bătrân, unul care are și strănepoți naturalizați, ultimul din familia lui care mai știe limba de baștină. Chiar și emgiranții ăștia au uneori alți emigranți cu care mai stau de vorbă, la soare, în parc, despre vremuri frământate pe care nu le mai știe nimeni. Eu sunt singur și mi-e dor de o țară pe care doar o intuiesc.
Pe de altă parte, senzația asta de străin la el acasă e ceva foarte românesc și banal.
]]>Seara de obicei, după ce toți au adormit, e momentul în care îmi dau frâu liber marilor angoase, ale memento-mori-urilor, ale bilanțurilor care au mereu ca rezultat cifre negative, ale puseului acut de sindrom al impostorului.
Dar uneori, rareori, în loc de asta simt așa un ghem cald în adâncul meu, ca și când chiar aș avea, și la vârsta mea, un îngeraș care îmi poartă de grijă deși am adunat atâtea greșeli, deși pruncul înmiresmat care am fost, cică, cândva, a explodat într-un adult plin de praf și jeg de pe drum, cu tranșee adânci pe frunte și văi negre sub ochi, cu miros de maimuță și de ulei de lanț de bicicletă.
Și dacă o fi, cum o fi? O fi dublura cu care m-am întâlnit chiar aici? Sau poate seamănă de fapt cu copiii mei, sau poate chiar sunt copiii mei, scriind rugăciuni pe post-it-uri, cu litere uriașe și stângace, deasupra capului meu prea plin, prea greu, prea foșnitor.
]]>Cred că primul care a picat din lista mea de păsare a fost fotbalul. A încetat să-mi mai pese de fotbal cu mulți ani înainte ca fotbalul românesc să se fărâmițeze până la neant. Simplul fapt că știu că fotbalul românesc s-a fărâmițat până la neant nu înseamnă că îmi mai pasă, înseamnă că nu sunt surd și mai aud oamenii vorbind pătimaș prin stația de tramvai despre lucruri de care pur și simplu nu îmi mai pasă. Dar merg foarte rar cu tramvaiul, în ultima vreme.
Au urmat multe alte nepăsări. Majoritatea au fost nepăsări din fașă, adică a început să nu-mi pese chiar dinainte să îmi fi putut păsa. Nu-mi pasă de mașini. de muzica pop, indie, rock, EDM, văd cum sar în sus oamenii de bucurie că vine Kraftwerk și Nick Cave și Arcade FIre și pe mine mă lasă mai rece decât vremea de afară, și nici măcar când a venit Queen cu Adam Lambert nu mi-a păsat, și cred că nici dacă venea Queen și Freddie Mercury nu mi-ar fi păsat, deși eram fan când eram mic. Continui să ascult muzică „clasică”, chiar acum o fac, vechi înregistrări cu care m-am obișnuit precum cu niște vechi pantofi, dar nu am mai fost la un concert de ani de zile, nici la Ateneu, nici la Sala Radio, și când a mai fost Enescu m-a durut fix în cot, eu, care în 2001 ascultam disperat concertele la un radio prăpădit, undeva într-un sat rupt de lume din județul Făgăraș, sorbind cu nesaț fiecare tușă a Hélènei Grimaud. Ah, da, am dus copii, cu chiu cu vai, la un concert pentru copii la Ateneu, deunăzi, la Clasic E Fantastic, și dezamăgirea a fost aproape dureroasă. Spun „aproape” pentru că nu mi-a păsat prea tare, una peste alta. Muzica nu mi se mai pare importantă. ȘTIU că e importantă, mă agăț de ideea asta la un nivel foarte superficial, ca o amintire a unei amintiri, dar nu mai simt asta. Chiar dacă încă îl beau pe Șostakovici ca un alcoolic pe vodka lui din fiecare dimineață.
Nu-mi mai pasă de starea drumurilor. Nici de anotimpuri. Nu-mi pasă de românii au talent, de asta nu am reușit să-mi pese niciodată. Nici de Eurovision. Nici de Smiley.
Băi și nu-mi pasă câtuși de puțin de războiul dinre Kovesi și Tudorel Toader sau cum naiba i-o chema. Știu, din nou, vag, dar conștient, că e ceva important în treaba asta, dar nu reușesc să dau două parale pe toată afacerea, nu am ascultat discursul niciunuia și nici nu am de gând. Când văd că Facebookul doar despre asta vorbește, mă apucă un plictis abisal. Noroc că nu mă mai interesează nici facebookul.
Băi și nu mă mai interesează nici cărțile. Nu mă refer la valet damă popă as, ci la cărțile alea de citit. Eu care aproape le fetișizam. Care le visam noaptea. Care visam să scriu eu una care să schimbe lumea sau măcar viața vreunui amărât de șoarece de bibliotecă. Încă citesc, dar adesea la modul escapist, mă ajută să adorm mai ușor. Acum citesc un roman fantasy, ceva de David Eddings, și e atât de prost, dar e și atât de somnifer. Mi-e și rușine de mărturisirea asta, dar dacă tot m-am apucat să mărturisesc. Poate că rușinea o fi un semn bun, poate îmi mai pasă umpic de cărți. Și mai citesc și unele serioase, mai ales când sunt invitat pe la vreo lansare. Dar trăiesc cu senzația stupidă că am citit deja toate cărțile posibile, că nu mai rabd să mai citesc încă o pagină despre aceleași răsuflate obsesii ale tuturor oamenilor.
Să nu credeți că sunt deprimat. Nu sunt. Îmi pasă de încă foarte multe lucuri. Îmi pasă de familia mea. Îmi pasă să reușesc să îmi fac timp cât să ies nițel cu fetele mele la zăpadă, măcar în curtea blocușorului. Mi se pare mai importantă treaba asta decât zece mii de Kovesi și cinci mii de Dostoievschi. Mă interesează să reușesc să trăiesc suficient de mult cât să le văd cu proprii lor copii, să-mi țin colesterolul în frâu, să fac așadar un pic de mișcare – dar nu reușesc să fac.
Mă interesează toate cele zece mii de povești ale pacienților mei. De fapt, cred de aici mi se trage nepăsarea pentru tot restul. Am auzit atât de multe drame, atât de multe variante de suferință, încât nicio carte nu mă mai impresionează. Și nu e neapărat vorba de cantitate, de numărul-în-sine. E suficient să existe o singură astfel de dramă mocnind neștiută între patru pereți opaci, ca nimic din tot toate trivialitățile cu care ne umplem prostește timpul să nu mai aibă nicio importanță.
Dar nici poveștile pacienților mei nu mă mai interesează cu entuziasmul de la începuturile mele de psihiatru, ci cu urgența cu care te interesează o rană deschisă în flanc.
Nu e seară în care să nu mă gândesc cât de scurtă și nesemnificativă e viața mea, cât de puține reușesc să fac. Mă simt de parcă aș fi unul din oamenii ăia pe care vechiul meu prieten Apollinaire (nici de el nu-mi mai pasă) îi disprețuia, care aveau ochii ca niște focuri prost stinse. Și scriu aici pentru că știu că nu mă citește nimeni. Și scriu aici pentru că poate totuși mă citește cineva.
(Notă: am scris textul ăsta mai demult, dar mi-a fost cam nu știu cum să îl public. O fac acușica.)
]]>