O discuţie din Mansardă mi-a deschis ochii pentru o clipă în seara asta. Pe scurt, discuţia a pornit, mai demult, de la impresia pe care o avem uneori că tot batem aceleaşi cărări (de mii de ani). Că vorbim aceleaşi vorbe, gândim aceleaşi lucruri, că poate chiar suntem aceeaşi oameni care au mai umblat de mai multe ori Pământul. Nu neapărat ca în Eterna Reîntoarcere a lui Nietsche, ci chiar în lumea asta, acum un veac sau acum o sută sau o mie de veacuri. Că adesea nu mai ştim dacă suntem noi înşine sau vreun străbunic care-a mai scos un pic capul la aer.
În căutarea originalităţii, pe scurt.
La un moment dat un user a spus ca orice copil este original. Ca adulţi, pierdem această facultate. Altcineva a atras atenţia asupra faptului că orice iubire este originală. Poate nu cu aceste cuvinte, dar aşa am înţeles eu.
Aveau dreptate. Vă daţi seama? Două dintre lucrurile cele mai lipsite de originalitate din lume, Copilul, Iubirea (căci toţi copii se aseamăna, toate iubirile sunt Una) sunt totuşi profund originale. Inalterabile.
Poate cuvântul mai corect ar fi “esenţiale“. Copilul, iubirea, sunt esenţe. Sunt reîntoarceri către origine. Am avut, scurt timp, senzaţia unei revelaţii metafizice şi etimologice. Originalitate – origine. Am înţeles că tot ceea ce este nou este în mod necesar vechi precum veşnicia, că Noul, acel nou care ne încântă sufletele, nu poate fi fabricat, degeaba ne străduim, nu putem să creăm originalul, el există deja şi cel mult poate să ne fie dăruit.
Apoi mi-am dat brusc seama că astea sunt lucruri pe care le citisem demult şi de multe ori, de la Platon şi chiar mai înainte, că revelaţia mea, cum ea înăşi postulează, nu are nimic nou în ea, e foarte veche, o ştiam şi o vedeam zilnic, până la saturare şi până la încercarea de a scăpa de ea, pe un drum la capătul căruia o găsesc astăzi tot pe ea, adevărata Eternă Reîntoarcere.
Nu avem nimic dacă nimic nu este dat.
