Sfârşitul nopţilor

Giafar ibn Yahia ibn Khalid Barmaki, sau Giafar Barmecidul, era prietenul cel mai bun al lui Harun al Raşid. Erau ca doi fraţi, sau mai mult. Supseseră lapte fiecare de la mama celuilalt. Se iubeau cum puţini bărbaţi s-au iubit. Ca să alunge urâtul califului, se deghizau în negustori străini şi plecau prin poveşti cu totul extraordinare, cu gini şi hurii şi sclave preafrumoase şi amoruri şi corăbii şi lumi de uriaşi şi de animale ciudate şi miraculoase. Când nu plecau, dădeau bairame fabuloase în seraiul din Bagdad, unde generozitatea şi ospitalitatea nu aveau măsură.
(În plus, Giafar adusese arabilor, de la chinezi, secretul hârtiei. Înfiinţase biblioteci, şi tocmise cei mai mari învăţaţi să-i traducă pe toţi marii clasici ai Greciei antice.)

Timp de doi ani, sau 14 volume, am citit aventurile lor din Kitab alf Layla ua Layla. La un moment dat, am fost convins că această carte nu se va termina niciodată. Am tot amânat penultima poveste, ca să perpetuez iluzia. Căci povestea se numea cumplit: “Sfârşitul lui Giafar”.

Aseară, însă, cuprins de o dispoziţie sumbră, am terminat Nopţile. Ci iată: nimeni nu ştie de ce s-au petrecut lucrurile aşa. Poate pentru că Giafar devenise mult prea bogat şi puternic. Sau pentru că mai practica în secret magia strămoşilor săi persani, adoratori ai focului. Varianta oficială susţine că s-a făcut vinovat de iubire pentru propria lui soţie, Abbasa, sora lui Harun al Raşid. Harun îi căsătorise doar de formă, pentru că îi iubea pe amândoi, şi vroia să-i aibă în preajmă în acelaşi timp, ceea ce nu se putea în mod obişnuit, căci femeile respectabile nu stau fără văl şi nu pot vorbi decât în prezenţa rudelor apropiate şi soţului, şi numai a lor. Dar Giafar şi Abbasa s-au îndrăgostit, şi au făcut dragoste, iar Abbasa a rămas însărcinată şi a trebuit să fugă departe, la Mecca.

Harun a aflat (de la nevastă-sa, Sett Zobeida, hoaşca). Pe Giafar l-a decapitat fără proces, i-a lăsat trupul să putrezească, răstignit pe un pod, timp de trei ani, apoi a ars rămăşiţele pe bălegar, iar cenuşa a aruncat-o la umblători. (O umblătoare e un WC, n.a.) Între timp, procedase la exterminarea tuturor Barmecizilor, peste o mie la număr. Unii au murit în temniţe (pe atunci, temniţa era tot o condamnare la moarte), alţii spânzuraţi. Tatăl şi fratele lui Giafar (Yahia si Al Fadl), au fost torturaţi până la moarte.

A găsit-o şi pe Abbasa şi pe copilul ei şi al lui Giafar. Pe amândoi i-a îngropat de vii sub locuinţa păcatului lor legitim.

Apoi şi-a strâns lucrurile şi sfetnicii şi a părăsit pentru totdeauna Bagdadul şi lumea poveştilor şi a ginilor şi a sclavelor preafrumoase şi a amorurilor şi a corăbiilor şi a uriaşilor şi a animalelor ciudate şi miraculoase. S-a stabilit la Ar Raqqah, de unde a condus războaie sumbre încă 12 ani, până ce un tainic rău fără leac i-a devorat lăuntrul. Şi aşa s-a sfârşit şi Harun cel Drept, emirul credincioşilor, al cincilea Abassid, împărat de basm, prieten cu Charlemagne, căruia şi Bizanţul îi plătea tribut. L-am îngropat cu mare fală în bibliotecă, între Kant şi Villon-ul lui Vulpescu (tot BPT-uri). Fie ca lacrimile mele să îl apere de mucegaiuri.

About The Author

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.