Discuţia despre manele din însemnarea de dedesubtul celei de faţă e aşa mişto încât aproape că regret că scriu o nouă însemnare. Este însă o discuţie doar tangenţial muzicală aşa că hai să mai zic şi o chestie muzicală tangenţială la discuţia de la însemnarea de dedesubt, ah, ce simetrie, obsesionalul din mine jubileşte.
Întotdeauna am incercat să nu fiu refractar la nimic muzical. Principiul meu e că nu exista muzică bună şi muzică proastă, deşi există diferenţe de complexitate, dar pâna la urmă comparaţiile nu funcţionează în muzică, decât tot în termeni strict muzicali, şi atunci doar uneori. Il iubesc pe Bach din tot sufletul, dar şi pe Romica Puceanu, dragă Muumi, si cu toate astea ar fi absurd sa fac o comparatie intre muzicile lor. Numai că sugerez o astfel de posibilitate, chiar dacă mă grăbesc să-i declar absurditatea, şi mă înspăimânt. Am văzut o dată un documentar despre un om care colecţiona muzica cu totul inculta, de exemplu ca si când m-as inregistra io cantand in baie, sau pe vecinul meu batând toba in cratiţe, si am avut revelaţia că şi asta e muzică, şi că are o valoare intrinsecă şi incomparabilă.
Imposibilitatea comparaţiei în muzică este bine documentată şi justificată de cel puţin un lucru, ca să nu ziceţi că vorbesc io prostii din burtă. De indeterminarea traducerii muzicale. Intuim cu toţii că muzica e un mesaj scris într-o limbă, poate străină, poate familiară. Problema e că limba asta e cu totul şi cu totul intraductibilă în orice altă limbă omenească. S-au tot încercat semiologii muzicale, toate eşecuri şi pierderi de timp. Mai mult, indeterminarea traducerii muzicale se aplică între genuri, între limbi muzicale (cum să traduci muzica din insulele Java în muzică populară ukraineană?), dar şi între oameni. Ce înţelege un spectator la Opera din München din modurile populare româneşti pe care Enescu le-a inclus în Oedip? Gavagai iubeşte blues-ul, dar putem fi noi siguri că un blues îi spune acelaşi lucru lui Gavagai şi lui Peetie Wheatstraw, unui malinez sau unui tuareg de pe Lună? Păi, nu numai că nu suntem siguri, dar e foarte probabil că nu le spune acelaşi lucru, blues-ul, tuturor acestor oameni. Cum să mai faci o comparaţie, atunci? Nu numai că nu ai criterii de valoare, dar nu poţi nici măcar să începi să construieşti criterii de valoare. Pur şi simplu imposibil, presupun că se poate face şi o demonstraţie gödeliană a acestui fapt, aş face-o eu însumi dacă aş şti ce e aia demonstraţie gödeliană. Demonstraţi-mi mie, vă rog, că manelele sunt proaste.
Toată poliloghia de mai sus ca să mă contrazic singur. Pentru că, oricât de melorelativist aş fi, am şi io criteriul meu. Nu-mi place muzica snoabă. În sensul originar al cuvântului snoabă, adică “sine nobilitas, dar care ar vrea să treacă drept nobilitas”. O să îmi ziceţi: care nobilitas nene, că nu ziseşi că nu se există nobilitas în muzică? Io da, dar compozitorul de muzică snoabă este convins că există nobilitas în muzică, iar scopul lui este de a face muzică nobilă, cu accent pe nobilă şi nu pe muzică, iar încercarea lui e de fapt un fel de fudulie. Uite, de exemplu, Marcel Pavel încercând să cânte arii din opere. Sau Andrea Bocelli, făcând acelaşi lucru, dacă preferaţi. Sau Carl Orff, imaginându-şi că scrie muzică “clasică”. Sau Rahmaninov, dar aici discuţia e perosnală şi subiectivă şi am constatat că mi-e imposibil să argumentez ceva ce mie mi se pare evident. Sau Sibelius. Sau Mărgineanu, care chiar crede despre el că e un cântăreţ de muzică de mahala. (Ascultători snobi există nenumăraţi, şi, în principiu ei îşi pierd timpul într-un mod foarte trist, dacă nu cumva au noroc şi, din snobism, trec mai departe, şi înţeleg ceva, dar asta e o altă discuţie.)
Acesta, şi doar acesta, ar fi principalul motiv pentru care ideea că Sorinel şi-a filmat videoclipul la Operă ar putea să-mi displacă. Dar uite că nu-mi displace, în mod ciudat. Pentru că fudulia e la ea acasă în manea, nu deranjează. Cu cât o manea va fi mai snoabă şi va încerca să fie mai puţin manea, cu atât va fi mai manea, şi deci va fi mai apreciată. E o excepţie notabilă a regulii de mai sus. Postmoderniştii care încearcă în mod express să fie snobi, adicăcare au carevasăzică un snobism de ordinul 2, nu constituie însă, din păcate, excepţii.
Ba chiar mai multe!
