Încă o definiţie a morţii

Aceasta este încă una dintre numeroasele menţionări în literatură ale întâlnirilor dintre câte un copil şi o statuie a vreunui om mare. Pe copil îl cheamă, să zicem, Mihăiţă, iar statuia s-a dat jos de pe soclul de la Sf. Gheorghe şi se odihneşte pe ghizdul fântânii cu zodiac.

“Mihăiţă: Tu eşti mort?
Vodă: Da.
M: Păi şi atunci de ce vorbeşti?
V: Ha? Păi cum de ce vorbesc?
M: Păi io aşa am înţeles, că morţii nu vorbesc, nu mănâncă, nu mai fac nimica.
V: Ascultă, băiatule. Ai înţeles greşit. Diferenţa dintre vii şi morţi e că vii mănâncă şi ascultă, iar morţii sunt mâncaţi şi vorbesc. Acuma, toţi viii sunt niţel şi morţi.
M: Şi eu?
V: Şi tu, ca dovadă că vorbeşti, e drept că pui mai ales întrebări şi când spui, spui prostii, precum viii. Pe măsură ce o să îmbătrâneşti şi o să mori, o să mănânci şi o să asculţi din ce în ce mai puţin, şi o să vorbeşti din ce în ce mai mult. Când o să fii bătrân, simiţind că se apropie moartea, o să vrei mult să asculţi, dar o să surzeşti. Dar chiar şi aşa o să asculţi, cât trăieşti asculţi. Iar după ce mori, gata, s-a terminat, nu o să mai asculţi nimic, ci doar o să fii ascultat. Ca mine. Acum că-s mort, nu mai poci decât să le zic altora ce ştiu.
M: Păi şi când eşti viu, nu vorbeşti?
V: Ba daaaa, fiindcă tot ce e viu e şi mort, dar e şi viu pe deasupra, başca. Aşa că poţi să vorbeşti, dar numai prostii. aşa că ai putea la fel de bine să taci. Oricum nu te ascultă nimeni. Decât după ce mori, dar nici atunci, decât dacă ai fost un mare om. Ascultă la mine, aşa şi nu altfel deosebeşti vii de morţi. ”

Interesantă teorie; eu, pour ma part, după cum e scris pe undeva pe aici, ştiu că moartea e un copil cu care te joci când eşti mic şi care tot copil rămâne când tu creşti, dar care te aşteaptă să-ţi treacă.