Ceea ce urmează să scriu nu este ficţiune.
Locuia sub bancomatul de la spitalul Obregia, împreună cu o fată. Probabil că fata îl botezase Titi, pentru că el era surdo-mut. Surdo-mut, întârziat mintal şi fără casă. Nimeni nu ştie ce vârstă avea, nici cum îl chema de fapt. Din când în când, din motive care vor rămâne pe veci misterioase, dar pe care le bănuiesc simple şi cumplite, ceva de genul “mi-e foame”, “mi-e…”, îl apuca un fel de furie, punea mâna pe o cărămidă şi spărgea toate parbrizele maşinilor parcate pe lângă spital. Atunci poliţia îl aducea la camera de gardă. Pe foaia lui de observaţie scrie “NECUNOSCUT” la mai toate rubricile de identificare. La camera de gardă l-am cunoscut şi eu, altfel, probabil, nu aş fi observat că există (am şi eu, precum majoritatea oamenilor, un simţ al observaţiei foarte limitat).
Într-o iarnă a murit de frig, după cum am aflat din lamentările fetei care locuise cu el sub bancomat.
Nu ştiu dacă ar trebui sau aş putea să comentez această poveste extrem de simplă, despre un om care avea doar o cărămidă şi nici nume n-ar fi avut, dacă o fată nu i-ar fi dăruit unul. Şi iată, că noi, lipsiţi de unealta cuvintelor, habar n-am avut să vorbim cu el, în timp ce ea a putut. Despre o fată care a putut da mult mai mult decât suntem noi în stare să dăm într-o viaţă şi mă opresc şi aici înainte de a mă scufund la loc în banal. Uitasem de Titi, o conversaţie cu Nusitatu mi l-a adus aminte.
:P
