Ceea ce urmează să scriu nu este ficţiune.
Locuia sub bancomatul de la spitalul Obregia, împreună cu o fată. Probabil că fata îl botezase Titi, pentru că el era surdo-mut. Surdo-mut, întârziat mintal şi fără casă. Nimeni nu ştie ce vârstă avea, nici cum îl chema de fapt. Din când în când, din motive care vor rămâne pe veci misterioase, dar pe care le bănuiesc simple şi cumplite, ceva de genul “mi-e foame”, “mi-e…”, îl apuca un fel de furie, punea mâna pe o cărămidă şi spărgea toate parbrizele maşinilor parcate pe lângă spital. Atunci poliţia îl aducea la camera de gardă. Pe foaia lui de observaţie scrie “NECUNOSCUT” la mai toate rubricile de identificare. La camera de gardă l-am cunoscut şi eu, altfel, probabil, nu aş fi observat că există (am şi eu, precum majoritatea oamenilor, un simţ al observaţiei foarte limitat).
Într-o iarnă a murit de frig, după cum am aflat din lamentările fetei care locuise cu el sub bancomat.
Nu ştiu dacă ar trebui sau aş putea să comentez această poveste extrem de simplă, despre un om care avea doar o cărămidă şi nici nume n-ar fi avut, dacă o fată nu i-ar fi dăruit unul. Şi iată, că noi, lipsiţi de unealta cuvintelor, habar n-am avut să vorbim cu el, în timp ce ea a putut. Despre o fată care a putut da mult mai mult decât suntem noi în stare să dăm într-o viaţă şi mă opresc şi aici înainte de a mă scufund la loc în banal. Uitasem de Titi, o conversaţie cu Nusitatu mi l-a adus aminte.
Curios! Tu povestesti de Titi si asta mi l-a readus pe Titalaie. Aveam poate vreo trei ani si circulam des cu trenul pe ruta Giurgiu-Bucuresti Filaret (deh, pe vremea aia era gara la Filaret), Titalaie se urca in tren la Giurgiu Nou, cred, si vindea sugiuce. Bastoanele alea de zahar ars vosit in alb si rosu, infasurate in tipla. Astea, cred, erau trei lei. Mai vindea si niste betisoare schiloade (probabil ca din acelasi “material” doar ca vopsite intr-un roz tipator) intr-o punguta de plastic, asta cred ca era mai ieftin. Titalaie trecea din compartiment in compartiment oferindu-si marfa si daca il refuza cineva, incepea sa se bata cu pumnii in cap si sa se blesteme singur. Asa ca bunica-mea cumpara, ca sa evite spectacolul, aproape mereu ii cumpara din cele betigase roz (cuvant de ordine era sa nu le mananc, insa eu nu rezistam, tot apucam sa gust unu’ pana mi le lua ea din mana). Asa pleca multumit, macar in parte, insa mai incolo tot era cine sa refuze si circul se auzea in tot trenul. Stiu ca mi-am dorit intotdeauna sa vad cum se schimba la fata daca ii cumpara cineva vreunul din bastoanele de trei lei, cred ca am trait mai bie de un an cu speranta secreta ca o sa prind momentul si n-am apucat. Cred ca am auzit la un moment dat ca “a murit Titalaie, cine o sa ne mai vanda acuma noua sugiuce”, si sugiuc de trei lei nu am cumparat, si nici nu stiu ce ar fi facut Titalaie. Oare isi mai aduce cineva aminte de Titalaie?
Fiecare femeie are un Titi al ei. Pe undeva, prin a doua inima.
Daca reciproca-i adevarata, nustiu.
Ergo, si Vlad e putin femeie in a doua inima a lui. (Parca spunea asta pe undeva.) Asta era reciproca?
🙂
Inseamna ca Vlad are un Titi al lui prin a patra inima? (matematica e ceva ce nu se uita nicicand :-))
Nu, nu la reciproca asta ma gandisem. Ma hazardez sa fac inca o regula, atunci. Fiece barbat are dreptul, dincolo de cuvinte, macar o data in viata trecatoare, ca o femeie sa-i dea un nume. In sau dincolo de inima (de preferat ar fi si dincolo, ca barbatii sunt asa, mai concreti). Daca am putea sa tinem si de foame, si de antifurie, si de… ce bine ar mai fi pe lume!
Asa-i, prietena mea din liceu mi-a dat numele pe care il folosesc si in ziua de azi.
(Nu Pinocchio, heh.)
Of, Madelin, ce mult timp a trecut. Eu n-am la mine acasa sectiune cu “de la altii” in principiu din cauza ca nu prea stiu cum se face. Dar as incepe una cu regula ta. Tare frumos. A numi inseamna a lua in posesie obiectul numit asa ca fiecare barbat are dreptul ca macar o data in viata sa apartina unei femei. Nu stiu de ce dar ma infioara de placere gandul. Poate din cauza ca nu poti sa apartii decat o singura data si definitiv unei persoane si mori cand utilitatea respectiva se pierde. In sensul asta poate ca “macar” nu mai are rost pentru ca urmatorul nume pe care il primesti e al unui om nou care va muri si el o data cu numele nou devenit vechi si asa mai departe la infinit. Ma duc usor usor pe apa raului lui Heraclit pesemne…
Va anunt solemn ca, de ieri dupamasa relatez din Patagoria (cu r nu cu n, am gresit io silabele prima oara).
Chiar asa Nusitatu, mult timp… Ce mai faci tu?
Daca ma gandesc ca ne schimbam chiar si dupa ce mancam o smochina verde si nu o budinca de vanilie pentru ca altele sunt reactiile chimice si circuitul impulsurilor electrice…
Si da, totul curge, sunt de acord, macar asa totul e (pare) mai palpitant decat in filozofiile staticilor.
Asa ca ne putem schimba si numele si lepada de cel (cele) vechi, fara remuscare.
Si inca, inca un soi de revelatie produsa de cuvintele tale. Eu credeam (assumptions, assumptions, your name is woman…) ca barbatii se tem de “apartinere”…
“Macar” e un soi de resemnare, in tusa personala.
Madelin, eşti o misandră.
Ostenigunnera.
In limbaj popular, micsunea.
http://vitralii.weblog.ro/usercontent/13989/micsunea.gif
Vlad, de ce? 0:-)
Vladule, nu mai evita conversatiile! 🙂
De ce sunt misandra? Huh?
Madelin, uite mă lupt cu unele cu altele. E tare frumos să aparţii, e mai greu să găseşti pe cineva căruia să te dai. Ca să mai scapi din când în când de tine. Unii se satură curând şi ajungi iar un biet câine vagabond. Dar nici asta nu e de lepădat, tocmai de aceea nu toată lumea se dă aşa uşor. Când Vlad zice că eşti misandră se referă poate la faptul că generalizezi referitor la bărbaţi. Pesemne fiecare bărbat e ultimul surpavieţuitor din specia lui proprie şi personală (bărbaţii, spre deosebire de alte animale, nu înmuguresc şi nici lăstari nu produc deci sunt sortiţi extincţiei).
Micşuneaua de unde a răsărit aşa, pe nepusă masă? Tare frumuşică e…
Madelin, uite mă lupt şi eu cu unele cu altele. E tare frumos să aparţii, mai greu e să găseşti pe cineva să te ia, să mai scapi puţin de tine. Unii se plictisesc uşor de sentimentul proprietăţii şi ajungi din nou un biet câine vagabond. Dar nici asta nu e de lepădat, aşa că nu toată lumea se dă cu acelaşi entuziasm.
Când Vlad spune că eşti misandră poate se referă la faptul că generalizezi referitor la bărbaţi. Pesemne fiecare bărbat e ultimul supravieţuitor al speciei lui proprii şi personale (bărbaţii, spre deosebire de alte animale, nu înmuguresc şi nici lăstari nu dau aşa că sunt sortiţi extincţiei).
De unde a răsărit micşuneaua aşa pe nepusă-masă? Tare frumuşică e…Când eram mic mama făcea nişte prăjituri ca nişte flori şi le zicea tot micşunele.
Of, scuze pentru duplicat. Mi s-a blocat browserul când postam, l-am deschis iar şi îmi arăta că nu se postase aşa că am făcut varianta doi din amintiri. Acu că mă uit mă minunez ce memorie bună are degetele mele.Cine poate să şteargă ce e în exces. Că io nu mă repet niciodată. Deci nu mă repet absolut niciodată să fie clar.
Pai micsandra, micsunea…
Tot cautand io la micsunele iete ce zic astia de pe flicr ca ie micsunea:
http://farm2.static.flickr.com/1080/1403099292_11dc27ef2e.jpg?v=0
Pai nene, pai asta e toporas toata ziua, de la Plostina stiu! Sau trei-frati-patati (asta o stiu de la ceaiuri).
Nu, Vlad a zic ca sunt misandra ca m-am luat de femei in paranteza 🙂
PS
Mi-o placut atat de tare zisa ta cu “sa mai scapi putin de tine” ca mi s-a latit instantaneu un zambet pana la urechi, vorba lui Pinocchio. Si gandeste-te ca sunt dupa o sedinta in care 13 oamini s-au certatara ca chiorii pe nimica…
hihi, si la a doua postare mi-o placut si partea cu prajiturile 🙂
Da, se pare ca barbatul ancestral, unic, trait acum saizecidemii de ani in Africa. Femeia unica ancestrala e mai de demult (barbatul e o achizitie recenta se pare), a trait a Kenya acu’ osutapatruzecidemii de ani
Iata ca revin si zic: oamenii toti se tem, din cand in cand, de a apartine cuiva, ceva. “Sa iei in posesie” cum zis-a Nusitatu, suna si mai cripi. Libertate, independenta, alea alea. Si, de fapt, mereu apartinem.
Nu sunt misandra, na! Da’ am apucaturi 🙂 (si unele motive minore si neintemeiate, ca doara asa e si existenta orisicui, chiar daca unica)