Primele atestări documentare ale Confreriei Mieilor, din cronica selgiucidă anonimă din secolul XIV, se referă la evenimente petrecute cu două sute de ani mai devreme. Cică în proaspăt construita moschee Bastam, atunci când unul dintre sfinţii ucigaşi din Alamut s-a repezit fulgerător asupra victimei sale potenţiale, un demnitar al cărui nume nici măcar nu s-a păstrat, un bărbat tânăr a păşit la fel repede în faţă, încasând loviura de sabie şi murind pe loc. Asasinul uimit a fost rapid capturat şi linşat, dar asta era nimic pe lângă faptul că îşi ratase ţinta. La încheietura mâinii drepte a victimei înlocuitoare, pe care nici demnitarul, nici altcineva din moschee nu o cunoştea şi nu o mai văzuse, se afla tatuajul celor doi stânjenei încrucişaţi. Nu din întâmplare, tocmai în plină glorie a sectei asasinilor lui Hassan i Sabah aflăm aşadar pentru prima dată de secta victimelor. Sărăcia izvoarelor şi faptul că acestea sunt exclusiv mărturii exterioare face ca existenţa ei să fie controversată. Numele de “confrerie a mieilor” i-ar fi fost dat mai târziu, şi în batjocură, proabil de cruciaţii lui Vytautas cel Mare, atunci când ar fi descoperit şi masacrat o întreagă aşezare a cultului, undeva înainte de stepele tătare. Nu numai că victimele nu au opus nicio rezistenţă, dar păreau că îşi aşteptau călăii, în faţa cărora s-au aruncat cu mîinile goale. Mărturii conexe au determinat pe unii autori să situeze Confreria în mai marea arie a gnosticismului, sugerând şi origini mai vechi de secolul XII. Alţii au speculat, şi poate pe bună dreptate, că secta chineză a Primitorilor tot o ramură a Confreriei.
Oricum ar fi, elementele comune ale acestor întâmplări sunt următoarele: de fiecare dată, unul s-au mai mulţi oameni au apărut, neînarmaţi, şi s-au aşezat în drumul unor asasini sau al unor războinici sângeroşi, care se îndreptau către o altă ţintă. De fiecare dată, s-au lăsat masacraţi, în tăcere, fără zgomot şi fără nici cea mai mică pretenţie de martiriu (căci martiriul presupune şi o arenă plină de martori oculari, care eventual să se convertească, copleşiţi, la religia martirului), planificându-şi cu măiestrie fiecare pas către moarte. Şi de fiecare dată, călăii şi-au ratat ulterior obiectivul iniţial, eventual sfârşind prin a fi victime la rândul lor.
În secolul XIX, când toate mişcările ezoterice au devenit la modă, s-au înmulţit legendele despre o conspiraţie a unor oameni decişi să-şi ofere viaţa în locul celor neştiutori. S-a vorbit atunci despre un echilibru cosmic, între haos şi ordine, între violenţă şi sacrificiu, şi s-a emis (fără dovezi) ipoteza descinderii zoroastriene sau mitraice a sectei.
Băi nene, sincer, m-am chinuit să scriu până aici, dar ideea mi se pare atât de absurdă încât o să mă opresc.
