Devirtualizări

Termenul ăsta simplu îi aparţine lui Pinocchio. E simplu, dar spune foarte multe. Pe scurt, devirtualizare se cheamă atuncea când te întâlneşti, în carne şi oase, cu o persoană pe care o ştiai doar de pe internet. Pe lung, e ceva foarte complicat. Există mereu un risc în devirtualizare, şi el provine din diferenţa dintre cum apare omul în realitate, şi cum apare personalitatea sa virtuală. Diferenţele pot fi uneori şocante. Cum poate fi acelaşi om într-un fel pe internet, şi în altul în veaţa reală, nimenea nu ştie prea bine: e simplu să presupunem că fiecare dintre noi creează un personaj şi apoi suferă de iluzia agentului indepedent, dar tocmai iluzia asta e marele mister.  Dacă personajul meu virtual e independent în mod iluzoriu, eu fiind de fapt cel ce trage sforile, atunci de fapt el poate fi redus la mine însuşi, aşa cum sociologia se reduce la psihologie, iar psihologia la biologie, etc, aşadar nu ar fi nicio diferenţă şi devirtualizarea nu ar însemna decât câştig, căci eu aş fi mereu mai mult decât marioneta mea.

Dar cine îmi dovedeşte că eu, cel din veaţa reală, nu sunt tot un personaj cu iluzia acţiunii independente? E chiar probabil să fie aşa, dar atunci cine trage sforile? Tot eu. Şi mie cine îmi trage sforile? Tot eu. Şi tot aşa: omul este o regresie la infinit, cum bănuiam cu toţii, şi o simplă devirtualizare nu înseamnă mare lucru: e nevoie de foarte multe, de un infinit de devirtualizări. Nu avem timp în veaţa asta pentru aşa de multe.

După acest prolog, o să scriu câteva vorbe despre IICISNFS (Înalta Întâlnire a Cercurilor Interioare ale Societăţii Noastre Foarte Secrete) care avu loc vineri. Am fost io, Madelin şi Pinocchio. Şi la telefon, Tapirul. În cele ce urmează, o să povestesc ce impresii mi-a lăsat fiecare dintre participanţi, spre a îmbogăţi imaginea pe care aceştia o lasă în blogosferă.

Madelin, în mare, e cea pe care o ştiţi din jurnal. Poate un pic mai tăcută, şi mă aşteptam, doar cei tăcuţi scriu jurnale cu adevărat bune. Are ochi verzi, sper că asta nu erea secret. Ceea ce nu se vede imediat în jurnal este un fel de, cum să-i zic? muchie interioară. Ceva ascuţit şi dur, care despică veaţa în doo pe măsură ce Madelin trăieşte. Sună prost, nu e vorba de duritate în sensul pe care poate vi-l imaginaţi, Madelin este blândeţea şi generozitatea împieliţate, ci de ceva ireductibil, care-i conferă Madelinei o realitate mai mare decât cea a majorităţii oamenilor. Am mai întâlnit genul ăsta de muchie, de povârniş abrupt sufletesc. Mă înclin în faţa lui, căci mie îmi lipseşte. Tapirul îl are, însă. Nu degeaba sunt fraţi.

Pinocchio e un domn graţios care cântă la flaut şi ştie atât de multe poveşti. Ochiul lui Pinocchio este obiectivul unui fotograf îndrăgostit: priveşte lumea cu distanţa celui ce ştie că doar aşa se poate bucura de ea cu adevărat. Ar trebui să scrie o carte sau mai multe, sunt curios dacă o va face într-o zi. Pinocchio vede lucrurile importante. Spre exemplu, treceam, cu toţii, pe strada Termopile parcă, pe lângă o pisică moartă şi una vie. Eu am remarcat-o doar pe cea moartă, Pinocchio – doar pe cea vie. (Madelin pe amândouă, dar asta nu se pune, pentru că ea vede tot din construcţie.)

Impresiile de mai sus sunt sumare şi insuficiente, şi probabil că ratează mult. Simţeam totuşi că le datorez, lor şi dumneavoastră, cititorilor. Ca raportul să fie complet: am mâncat biscuiţi speculativi în parcul Ioanid, am beut bere pe o stradă secretă unde niciodată nu bate soarele, am văzut locul unde vine primăvara, apoi ne-am scufundat complet în burta Bucureştiului, în maţele sale vii şi mişcătoare, ca să ieşim până la urmă la bulivar, unde noaptea e gonită de becuri şi toţi oamenii se transformă în trecători grăbiţi spre metrou.

About The Author

38 thoughts on “Devirtualizări

  1. …si atit realitatea cit si relatarea ei au fost deopotriva de fermecatoare 🙂

    Dar apropo de ochii verzi ai Madelinei: Madelin era imbracata cu ceva verde, sau era culoarea ochilor ei care s-a extins in memoria mea?

  2. Vladule, nu ma lasa sa intru la baywood aia, cica sa irina LOG(h)in.

    Pinocchio, curios. Nu, nu ieream imbracata in verde dar doar ce ma schimbasem la birou, abandonand un pulover foarte verde dar prea gros pentru acea seara de vara intoarsa din drum.

    Mica, nu fii trista. Data viitoare te luam cu noi,. Si asa am mai avea de devirtualizat o tzara, asta a fost asa, doar coaja cojii. Secret: te-am si pomenit oleaca in vorbirile noastre 🙂

  3. Azi m-am gândit pentru câteva momente că poate din greşeală m-am devirtualizat. Ha-ha! Ce cuvânt! Dar îmi place. Aşa… cum spuneam. Intram într-unul din pasajele bucureştene cu două colege şi depănam cu una din ele ultima experienţă comună de la Poiana Stânii în care cântam “Une chanson douce”, dar când să fredonez, mi-au ieşit primele versuri din “Les amoureux des bancs publics”. Şi mă întrebam apoi dacă m-am intersectat cu cineva de p-aici. Dar a fost prea scurtă desfăşurarea pentru a se produce vreo devirtualizare spontană. 😎

  4. io cred ca riscu devirtualizarii (provenind din diferenta dintre asteptarile persoanei deceptionate si firescul devirtualizatului) vine de fapt din largimea ochiurilor sitei virtualizante. adica, vreau sa zic, de cat lasi sa scape din firescul tau. In al doilea rand, cred ca depinde de puterea amplificatorului care da continut elementelor filtrate. in al treilea rand, creca riscu tine de contingente variate, precum preferinta pentru o anumita forma de comunicare sau pentru interrelationare.

    in legatura cu trasu sforilor nu vreau sa ma pronunt, ca mi-e frica sa nu visez la noapte marionete. brrrrr.

  5. devirtualizarea începe, cred, înainte de a te întâlni faţă în faţă, şi anume atunci când pentru prima dată vezi poza celui cu care ai conversat deja mult timp. Pe iMed am avut astfel de revelaţii, pe un topic care, dealminteri, cred că e cel mai citit, si care se cheamă hai sa ne vedem

  6. treaba e, ca sa vada lumea poza, acum vaz, tre’ sa se register pe iMed. 🙂
    (zic iMed ca sa sune a iPod, iPhone, iEtc, ca a cam ajuns imedu’ sa fie generatia iSomething)

  7. off-topic: straie noue-n mahalaaa! să trăiască! hai să bem o café până ne-apucăm de cetit ce mai scrie la gazetă şi mai căscăm ochii pe-aici.

  8. Cu toate scuzele pentru offtopic, Vlad, ai putea tu sa-l anunti pe Sebastian Corn ca i-am exportat blogul si astept un email de la el unde sa i-l trimit. Eu n-am adresa lui de email, am vorbit prin comentarii. Ar trebui sa-i scriu pe blogul lui dar s-a defectat weblog si nu se pot pune comentarii.
    Saru-mana!

  9. Mai, da’ era sa ies imediat ce intrai, vaz ca spoirati gardu, tunserati tufisurile, plantarati fantani arteziene si fazani…Uf, crezui ca ma pierdui in lumea aia intoarsa, da de fapt ma intorsei in lumea aia dreapta.

    Asa, deci HAAAAAAAAAAAAAAAAA Vlad. Invidia imi roade miezul sufletului meu mustacios. Asadar se intalnira sub diverse acoperisuri nume fara chip care acum au facut schimb de chipuri si cine stie ce grad de confuzie cosmica a nascut aceasta intalnire…Eram sigur ca Madelin e reala, cred ca am mai zis io ca mi-am legat blogul ei de un deget si il trag dupa mine prin labirint, sa nu uit de unde am plecat…De Pinocchio cred ca am mai vorbit noi dupa alta devirtualizare. Daca va mai intalniti fara mine o sa continui sa ma inverzesc si cand o sa ne devirtualizam iar o sa va sperii.

  10. Abia astept sa vad cum arata un suflet mustacios 🙂
    Azi am vazut pe strada un tip cu mustati in furculita ca la 1900 si cred ca m-am inverzit de invidie.

  11. Pfuai, dar mustăţi ca a lu Nusitatu, sigur nu ai mai văzut! Cred că Baudelaire, când scria despre aripele de gigant ale albatroşilor, din mustăţile lui Nusitatu s-a inspirat!

  12. E de meditat cu devirtualizarea asta, vaz ca. Vladule, asa o peatra de hotar o fost? (aici sunt, bineinteles, infumurata, nu din cauza mea ai scris tu).
    Mie nu mi s-a parut niciodata devirtualizarea de speriat. Poate si pentru ca, desi am o imaginatie colorat de bogata, nu-mi imaginez catusi de putin (nice vizual nice altfel) persoanele din spatele ecranului, nu le construiesc personaje iluzorii, le iau asa cum scriu. Nu stiu nici io cum imi reuseste.

    Altfel, subscriu in totalitate la ce spune Gavagai, dar de ce oare nu ma mir?

    Ah, si acuma imi iesplic cum se face ca persoanele care ma conosc mai intai in realitate imi spun, cu prilejul primei convorbiri telefonice: uau, dar ce voce suava ai! De fapt e o confirmare, stiam deja de granitul acela taios.

    PS
    Apropo de devirtualizari. Daca arhitectul de mai sus este emerologheion marturisesk spashit ca io nu credeam ca se iegzista deadevaratelea, nus de ce. De la senzatia de inefabil, probabil. Era asa, ca un vis. Devirtualizarea virtualizata, iata.

  13. teoria mea mai veche de înveterat al spaţiilor virtuale este că în VR nu prea putem să ne ascundem in spatele unor iluzii. Adicătelea, nu prea putem să fim altfel decât suntem în realitate (sau se poate doar cu un efort susţinut, şi şi atunci cred că există scăpări, un soi de in vino veritas virtual). Treaba este, însă, ca VR extrage din noi, uneori, alte straturi (alea de care vorbea Madelin) decât cele ce sunt văzute nevirtual – de aici probabil peatrele de hotar cu devirtualizările. Sau poate ca întreaga VR este un in vino veritas mai postmodern.

  14. Suna cumva romanes, asa. Scuze, sunt sub influenta unor povestiri de la o nunta de tzigani la care era cat pe ce sa ma duc si io, daca as fi avut timp de la stapanire si invitatie (si euroi sa cotizez)

    Oh, scuze, sau e Oktoberfest-like?

  15. Hopa, parca incepe sa se formeze o idee. Da’ credeti ca se mai poate devirtualiza societatea prin noiemvrie? Ca as da o pereche de cai si dintele lu’ Solomon sa imi umplu mustatile de spuma unei asemenea intalniri. Poate pe terasa memoriei, la municipal…Poate prin vreun balcon rahovean…Poate in mintea vreunui tigan…

  16. Daca mai gasesc stramtoarea aia prin care mi-am trecut caruta prima data, da. Shasha sunt dator o bere pe un chei, daca n-o fi fost Sena, barem Dambovita sa fie. Am sa pun semne pe usa de la curcubeu sa stii ca m-am intors…

  17. No, păi atunci îi scris. Când o fi luna mai rotundă cu un sfert de ceas o să se facă liniște în cer și o să se audă în toată Rahova un fâlfâit de gulere. Și o să știe toată suflarea că bate vântul. Io când vin dau telefon, că e mai simplu.

  18. @Madelin: cum adică? refuz să cred că ar mai putea umbla alt aiurit purtându-mi numele prin mahalalele acestea; eu sunt, arhitectul volatil, părelnic şi vremelnic, cu plecăciune; adevărat că, odată virtualizat, cum numiţi voi p-aici naşterea, nu ştiu, zău, de m-aş mai cristaliza la fel de uşor cum, altfel, m-aş crisaliza oricând; da’ un guler aş flutura şi eu dacă-i rost de incizii arhitecturale în curcubee, cine ştie?

  19. @Arhitectul
    Zau ca e o surpriza, si-i tare placuta. Povestea e mai lunga: anul trecut m-am hotarat subit (nus de ce asa iau io toate hotararile mari in veata) sa-mi deschid blog. Impulsul il aveam de la Tapirul si de la Vlad, mai ales. Nu stiu nici acum daca Vlad stie pseudonumele meu din Mansarda lui. Sunt sigura insa ca nu a stiut nici el de la inceput. Eniunei. Dupa ce am deschis bucataria gospodinei ratate am inceput sa caut bloguri de cetit, in afara de cele ale pretenilor vechi, fosti forumisti. Asa am descoperit roblogfestul. Stiu, unii nu-l agreeaza. Insa io am gasit acolo, la un loc, bloguri efemere si bloguri inefabile. Am cetit, cred, nu zile, ci luni la rand, bloguri diverse (nici copiii nu pricepeau ce se intampla cu mine de stau lipita asa de computer). Din blogurile ce-mi placeau ceteam blogrollurile, si asa ajungeam la alte bloguri de-mi placeau. Inca de pe la inceputurile acestei tarasenii am descoperit si pe emerologheion (era in 2007, Anno Domini, spre conservarea adevarului istoric). Tiu minte si acum ultimul post cetit atunci, era unul cu mirosuri. Apoi s-a asternut o lunga pauza. Reveneam mereu si ceteam posturi mai vechi, ce-mi pareau atemporale cumva, si pline de unceva. Aveam o senzatie stranie, cum ca o mana inefabila din neprezent vine si deseneaza pe blogul acela, si toarce cuvinte de dincolo de concret. Iar acuma, cu devirtualizarile astea, am avut (inca) o surpriza placuta, sa vaz ca arhitectul chiar se egzista in prezent. Cam cum as fi avut daca prima si cea mai iubita papusa a mea din copilarie, roscata Liliana, ar fi inceput brusc sa-mi vorbeasca. Nu as fi fost speriata sau contrariata, nici macar uimita, doar bucuroasa.

    Si ce mai intalnire ar fi, zau asa, cu toate gulerele alea curcubee fluturand si zornaind! Abea astept!

  20. M-am prins repede, cu părul pădure 😀

    În rest, cum ziceam, nicio întâlnire nu ie întâmplătoare. Sau toate sunt, dar noi le închegăm aşa cum dăm sens viselor, ceea ce e cam acelaşi lucru.

  21. @Madelin: eu nu am cuvinte să răspund la asemenea rânduri, dar cu siguranţă pot spune măcar că mă bucur atunci când mi se întâmplă să mă întâmpine astfel de gânduri frumoase; umilă plecăciune!

  22. Pai ce diferenta este intre un scriitor manual de pe vremuri si unul digital de acum, de-si zice virtualizat? As zice ca doar una de timp si spatiu, adica: este publicat mai rapid, dureaza mai putin pina obtine feed-backul si este mai departe de cititori, din comoditate (fizic). In alta ordine de idei, nu vi se pare ca lucrurile a double sens au devenit obositoare? Universul pare sa fie oscilatoriu in esenta, dar tare mai este derizoriu sa pleci la munte in weekend si sa te intorci sleit duminica, sa te speli si sa te murdaresti, sa te virtualizezi si apoi sa te devirtualizezi, sa pui o masa decorativa ca apoi sa stringi totul in dulapuri…pe cind primii turisti care nu se mai intorc niciodata din Antalya?

  23. Of, SIdon, câtă dreptate ai… De asta, nu are nici un rost să pleci în călătorie dacă te întorci cu totul. Ceva din tine trebuie să nu se mai întoarcă niciodată. Din fericire, de obicei aşa se întâmplă.
    Şi cu devirtualizarea e la fel. Madelin şi Pinocchio nu vor mai fi niciodată virtuali pentru mine. M-au domesticit.

  24. Vlad, ba io cred ca se poate sa (re)virtualizezi. Diluare, diluare.
    Sau cum zicea arhitectul de crisalida.
    Io iti redau libertatea salbaticiei: desi sunt riguroasa prin natura, aleg libertatea nomada oricand.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.