Madelin îmi dă leapşa de la Pinocchio, a luat-o şi domnia sa, din fir a păr, nu ştiu exact de unde a pornit, am ajuns până la Gramo. Trei momente pe care aş vrea să le retrăiesc.
Acum, nu pot să intru în această leapşă fără o mică introducere. Se pune problema, de ce am vrea să retrăim unele momente. Există mai multe explicaţii: una, că momentele alea au fost aşa de frumoase încât am vrea să le retrăim. A doua, ca să schimbăm ceva la nişte momente care s-au petrecut altfel decât ne-am fi dorit, în perspectivă.
Consider aceste două motive demne de a fi respinse. Primul, pentru că în general pentru om, momentele frumoase sunt mereu altele. Şi locurile frumoase la fel. E nevoie de un mare efort şi de o vastă experienţă să te bucuri de un moment prezent şi de locul în care te afli. Iar reuşita, lipsită de drogul nostalgiei, nu e niciodată completă, efortul e asimptotic în cel mai bun caz. Aşadar, dacă aş retrăi un moment fericit, mă voi bucura de el întotdeauna mai puţin decât mă bucur amintindu-mi-l. În plus, multe momente devin fericite (întotdeauna prin amintire) tocmai pentru că nu ne putem întoarce niciodată. Să ne putem întoarce, ar însemna să diluăm de fiecare dată patetismul imens al vieţii. Nu, cu siguranţă nu vom face asta. Dacă pe atunci era bine, e şi din cauză că acum e mai rău, şi merită să ne înfruntăm veaţa cu curaj.
Al doilea motiv trebuie respins pentru că nu ne referim la traiecte ipotetice, ci la un trecut existent, cu consecinţe incalculabile. Cum e şi în romanele SF politic corecte (copirait Madelin), o schimbare minusculă poate duce, prin efect de fluture, la un viitor (adică prezent) radical diferit. Ori, să modifici un prezent care deja există, adică cu oameni în el, nu doar cu posibilităţi, este de negândit. Ca atunci când doamna aceea în vârstă, Iliescu parcă, a făcut un copil la bătrâneţe prin metode artificiale, şi chestia a fost aspru criticată de toată lumea post factum, şi nimeni nu-şi dădea seama că era prea târziu, că de fapt criticau viaţa unui copil, nu a unei posibilităţi, şi că asta era criminal.
Atunci ce motive ne mai rămân, de a retrăi momente trecute? Păi, unul este nostalgia originilor. Trăim permanent cu senzaţia de pierdere, de dorinţă de a ne reîntoarce undeva, într-o epocă de aur. E o chestie universală. Numai că există şanse destul de mari ca momentul ăla să nu fi existat niciodată. (Las de o parte interpretări psihanalitice cum că pântecul mamei etc – aiureli) Iată, primul moment pe care aş dori să-l retrăiesc, doresc permanent să-l retrăiesc, e ăsta: iar eu nu ştiu când a fost şi ce s-a petrecut atunci. Cam nasol.
Un alt motiv, ar fi curiozitatea ştiinţifică. Poate am dori să ne reexaminăm anumită părţi ale vieţii, ca să vedem de ce unele lucruri s-au întâmplat aşa cum s-au întâmplat. Bine, dar pentru asta avem amintirea. Desigur, dar amintirea este ceva relativ imprefect, mai scade, mai adaugă. Reîntoarcerea ar fi atunci justificată, pentru că se pare că trăirea prezentă, aşa anesteziată cum e ea faţă de cea nostalgică, aduce ceva unic, ceva care se pierde foarte repede. Dar dacă se pierde foarte repede, se va pierde oricum odată ce voi încheia de retrăit momentul respectiv: aşadar, tot demersul este inutil.
Aşadar, singurele momente care pot fi, şi merită a fi retrăite, şi care au o consitenţă alta decât a neantului originar, sunt cele care chair sunt retrăibile. De abia aştept să fiu iar pe malul mării. De abia aştept să privesc iar câmpia. Sigur, experienţele astea nu sunt niciodată identice, dar este cea mai bună încercare de eternitate pe care o avem la îndemână oricând, deocamdată.
Gata, v-am spulberat visele? V-am stricat aşteptările?
Aceste gogomănii fiind zise, vroiam să vă mai spun că au asfaltat strada Frecăţei, asanând mlaştinile de pe ea şi probabil distrugând astfel un ecosistem unic. Plimbându-mă eu pe asfaltul proaspăt, am tras cu nesaţ în pept aroma de smoală. Habar nu am de ce îmi place aroma de smoală. Nu există nicio justificare coerentă. Cu excepţia unei amintiri din copilăria îndepărtată. Despre ce era vorba, imposibil de aflat, efectul de madeleine nu funcţionează. Probabil vreun sentiment de bine gratuit sau nesemnificativ. Tot ce ţin foarte bine minte, fiindcă aşa e construit creierul meu, e mirosul de asfalt proaspăt. Mă gândesc că, dacă apuc bătrâneţea, şi dacă nu mă agaţă bine de mintea mea, percepţia despre prezent mi se va deforma treptat, şi voi ajunge să trăiesc într-un amestec amorf de viaţă, în acelaşi timp în prima copilărie, vremea iubirilor, vremea resboiului, etc, dar fără prea multe gânduri sau imagini, acestea pier primele. Va fi ca şi când pe sobă va sta o oală în care fierbe o ciorbă de trecut, iar în cameră va pluti doar mirosul său compozit.
Din intamplare, aseara, zappand pe mai multe bloguri, am ajuns si la originatorul lepsii. Este, nici mai mult nici mai putin, Tudor Chirila, cel cu VamaVeche reloaded. 🙂
atunci, pentru ca visurile să nu fie spulberate, creaţi-le! Adică… povestiţi trei lucruri viitoristice pe care le doriţi trăite. Şi apoi, dacă sunt retrăibile, do them again!
nuuu, vlad, nu ne-ai spulberat nici un vis. Pen’ ca de exemplu te intreb, tu citesti o carte mai mult de o singura data? recitind o carte deja citita, nu ma bucur de ea mai putin decat atunci cand am citit-o prima oara. Nu o sa ma bucur la fel, probabil, dar de fapt nici nu cuantific bucuria si sentimentul. Eu as retrai niste momente la fel cum recitesc o carte.
Ne-motivul al doilea, e oarecum filozofic. Întâi şi întâi, cele două motive nu exista separat. Dacă aleg sa retraiesc un moment, inseamna ca vreau sa o fac conştient, cu amintirea momentului iniţial intactă. Iar asta inseamna ca, inevitabil, o sa schimb ceva, umpic macar (ca in filmul de unde a pornit numele lepşii, Groundhog Day). Acum, noi schimbam viitorul in mod continuu, prin efecte de fluture, in fiecare moment al vietii, prin alegerile si nealegerile pe care le facem. Dar toate viitorurile astea (si toate prezenturile astea) exista, toate. O infinitate de prezenturi si de viitoruri. Exista in paralel (e o idee tot SF, na, Asimov, Vlad, The End of Eternity, hihi). Daca ne ducem in trecut si il schimbam, nu vom schimba prezentul ăsta de unde am plecat (de negandit, zice vlad), ci ne vom plasa, pur si simplu, pe alta cale a fostului-posibil-viitor, o cale care exista deja, pentru ca a existat posibilitatea diferentei infinitezimale care, prin efect de fluture, a creeat-o. Daca acum doi ani ieseam din cladire pe usa aia si nu ailalta, sideci nu ma intalneam cu persoana ics, păşeam pe o alta cale a viitorului. Nu s-a intamplat, dar, pentru ca potentialul a existat, în acel moment am creeat deja acel viitor, care, deci, există deja, în paralel cu al meu de acum.
Prin urmare, daca ma duc in trecut si retraiesc niste momente (si vreau sa le retraiesc amintindu-mi), in mod sigur le voi schimba si voi schimba viitorul. Dar asta nu inseamna ca voi schimba actualul prezent – doar ca voi purcede pe un alt viitor, care duce la un alt prezent, care exista deja, intr-o paralela infinita. E ca si cum ai sari, din mers, dintr-un tren in altul.
Da, tocmai am citit şi eu un roman în care se spune că în fiecare clipă ucidem pe toţi cei care am fi putut fi dar nu vom fi. Însă viitorul NU există, el este al posibilităţilor, în timp ce trecutul a existat cu siguranţă. Putem presupune că există miliarde de viitoruri, dar ele sunt iliuzorii şi imateriale, pe când trecutul e mult mai solid. Nici trecutul nu e solid ca stânca, dar e mult mai solid. Nu-mi spune că nu-i aşa. Poţi accepta că toţi copii pe care nu i-ai avut pentru că nu ai rămas cu iubita de acum zece ani, nu se vor mai naşte, dar nu poţi accepta dispariţia copiilor pe care îi ai deja.
Prima teorie: retrairea nu inseamna neaparat retrecerea prin acel moment anume din trecut ci, mai degraba, dorinta secreta de a mai avea parte de acele trairi… Bineinteles ca, de azi incolo, putem avea parte de trairi si mai si, insa, deocamdata, alea sunt etalonul.
A doua retraire: ei, nu as fi chiara atat de drastica in schimbari. Ca in filmele alea SF cand dispari tu insuti manipuland trecutul. As schimba numai pe ici, pe colo, prin unele mici puncte esentiale.
1. Uneori trecutul mi se pare mai necunoscut si mai plin de ascunzisuri decit viitorul … trecutul nostru recent ..asa cum am fost noi …viitorul pare liniar .
2. Vorbind despre prezent si viitor se poate considera ca exista noduri de decizie si drumuri sau drepte constante , inerte . In nodurile de decizie exista mai multe posibilitati care , dintr-un punct de vedere mecanic, de deasupra omului,au probabilitati egale de a fi alese. Deci sint cumva , la o scara generala egale . Si deci dau nastere la linii de viitor egale , care din cauza asta pot coexista linistite cu cea pe care simti ca te afli. Dar cind te afli intr-un nod si faci o alegere nu joci zaruri , faci o alegere interesata. Si asa schimbi viitorul tau , pentru ca dintre toate posibilitatile unele sint favorizate (amintindu-ti din trecut ceva). Acum pentru ca traim intr-un Univers in expansiune (thanks God !) si pentru ca noi insine contribuim la extinderea lui ar trebui sa alegem drumuri pe care cumva vedem ca nodurile de decizie vin repede ,drumurile astea sint productive . Si cred ca asta o favorizeaza mai degraba societatea liberala si economia de piata cu toate libertatile acordate individului. Dar nodurile dese , care dau oportunitati implica o viata traita periculos , rapid … in care cele trei momente nici nu prea au loc. Fericirea s-ar afla mai degraba pe drumurile drepte si nu in noduri unde suferim de stresul alegerii si de frica de necunoscut .
3.Ca multe din cuvintele care-si pierd din sensuri in ultima vreme si fericirea este un termen evaziv. Exista fericiri iluzorii sau pur si simplu constati ca uneori nu erai fericit atunci cind credeai ca esti ; e un termen relativ … si cred ca si fericirea , ca toate celelalte ,se invata …
Putem retrai bine-mersi toate momentele fericite la fel de usor cum este sa vorbim despre retrairea acestora. Vreau sa spun ca instigarea la retrairea momentelor apartine discursului contrafactual, iar retrairea ar trebui sa se limiteze la acelasi discurs, si nu sa intre in unul realist-pozitivist. Mai vreau sa zic prin asta ca as cam respinge argumentele tale de mai sus. Imi place cum a formulat Isus aceasta distinctie logico-filosofica de folosire a categoriilor: sa dam Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu.
Vorbind acum in termeni madeleineici proustieni, am observat empiric ca gesturile au putere imensa de a scoate intacte amintiri din sertare si dosare, insa acestea sint tot gesturi. De curind o fetita mi-a dat coarda ei sa vada cum sar, si apucindu-ma sa sar parca am intrat intr-o transa care m-a dus direct prin dragutul de tunel al timpului la momentul fericit al campionatelor de coarda. Saream exact ca atunci, gesturile nu se schimba niciodata.
Vorbe de-astea treceam şi eu de pe o măsea pe alta zilele trecute dacă tot fu vorba să răspund la aceeaşi întrebare-târâtoare cu care m-am trezit în pălărie când mă scărpinam în creştet în mijlocul uliţei, neştiind dacă să o pornesc spre miazănoapte sau miazăzi, moment din ăla de răscruce, dar pe care nu mă îmbulzesc să îl retrăiesc. Dacă şi tu spui că singurele momente care merită retrăite sunt cele care, odată retrăite, nu sunt de fapt aceleaşi, atunci tot amăgire este şi iarăşi mă întreb.
De uliţa Frecăţei io zic să le scrii ălora de la Wetlands International, c-au stricatără ăştia p-aici pleaşcă de ecosistem, bă!
Iară cu mirasma aia dă catran, vezi, ai grijă la supărare mare! Că nu ştiu dacă o adulmeci tu sau te adulmecă ea pă tine, e semn de la Întunecatu’; cum ziceam, scrie, bă, la mai-marii Jilavi de pretutindeni, că nu-i făcătură curată-n mahala. Ia uite că ce alt semn mi s-au arătat: maşinăria ta m-a pus să scriu aicea “pleoşc”, altfel n-ajunge beletu’ la tine, blastem, na, semn de la băltoace, îţ’ spun.
Văz că şi Tapirul zice aici de trăitul pe mai multe crăci ale timpului, chiar dacă vedem şi noi că nu-s ciori la fel pe crăci, da’ şi pe mine mă bătea gândul ăsta dăunăzi, la o sămânţă-n juru focului cu Nusitatu, oftând după cărările care se despletesc şi nu pot pleca decât pe una, ziceam, îndoindu-mă.
Hai să udăm gâtlejurile mai bine!
Hauliu, arhitecte, ca binei mai zici! Haida haida da trei uooori.
pai viitorul nu exista, asea ie, e al tuturor posibilitatilor, dar exista o infinitate de posibilităţuri de prezenturi. Şi cum zic io, tocmai, că nu îi ucidem pe toti cei ce am fi putut să fim, ci îi creem continuu. Ei sunt copiii noştri, fiecare cu destinul lui.
Da’ pe de altă parte, chiar asa, haidi. Colorat dacă vrem
UAAAAAAAAU!
Aferim arhitectule, taman la al de jos ma gandii si io cand citii despre catran. Cat despre retrairi, ca una mai traita decat multi dintre voi adevar adevarat va zic voua sa fiti atenti ce va doriti, sa nu se implineasca. Frumusetea vietii tocmai in asta sta, ca nu mai putem retrai intocmai si la fel nici momente fericite si nici nefericite, ca daca ne-am invarti mereu in bucla precum Groundhogul ala ne-am plictisi de moarte, dar si de viata.
Noi am preluat leapsa de la Fata cu soarele. 🙂
Of, a mers ceva prost la comentariul anterior. Dupa ce l-am mai editat, s-a salvat aiurea. Sry! 🙁
vreau sa-l traiesc,sa-l retraiesc,sa-l rescriu,cine n-ar vrea?faptul ca nu putem s-o facem,ne transforma in intelepti…pfff .visez in fiecare noapte ca sunt din nou copil,rescriindu-mi viitorul,pentru a ma trezi a doua zi,adult,lamentandu-ma ca strugurii sunt prea acri…chiar,unde sunt strugurii de altadata?