Mă apropii de zenul tăcerii.
În dimineaţa asta am scris un comentariu foarte lung la discuţia despre bloguri de la Pinocchio. Discuţie de altfel foarte interesantă, v-o recomand cu căldură. Comentariul – l-am şters fără să-l postez. După care, m-am apucat să scriu aici o însemnare despre cum chestiunea blogurilor nu are niciun răspuns: blogurile sunt nişte instrumente poate sociale, poate altceva, oricum ar fi, larga lor răspândire arată că răspund unor nevoi omeneşti, iar nevoile omeneşti trimit doar la ele însele. Aşa cum filosofam cândva despre amor. N-am mai terminat însemnarea, mi-am dat seama că tăcerea e o mai bună explicaţie.
Cred că mai scriam undeva pe aici, cândva, că aş face un blog în care toate însemnările să fie goale, ca 4’33” a lui Cage, dar şi asta ar însemna ceva. Adevăratul blog tăcut nici măcar el însuşi nu există. Şi doar asta îi dă consistenţă.
Şi atunci, trosc, m-a pocnit iluminarea. Faţă de zgomot, sunetul e mai simplu, deci mai tăcut: aşadar, şi muzica e un pas făcut către, şi nu dinspre, tăcere. Nu e deloc uşor să taci. Blogul meu, scris, trebuie privit precum un efort negativ. O gaură ce trebuie plombată. O încercare de a tăcea. Pe măsură ce evoluează, blogul meu e tot mai tăcut. Dacă voi ajunge la perfecţiune, voi tăcea cu totul. Şi dacă nu, tot voi tăcea cu totul până la urmă. Şi asta este poate marea îndurare a universului.
SsssT…
a alege e o pacaleala, ceea ce este, este asa cum este, mereu impletit: pauzele dintre cuvinte sau note; momentele atemporale dintre expiratie si inspiratie; albul paginii de printre randuri; cerul dintre nori; fundalul dintre frunzele pomilor; noptile dintre zile; moartea dintre vieti
ce bine le zici matale
Înțeleg, într-un fel, distincția pe care o faci și scara pe care o organizezi între complexitatea zgomotului și simplitatea sunetului; dar scara nu stă întotdeauna așa cum o pui tu. Ascultă, de exemplu, timp de o jumătate de oră, cu ochii închiși, traficul pe Magheru, să spunem, eventual cu ceva antifoane, că n-aș vrea să introducem intensitatea (fizică) în ecuația asta; apoi treci la o sonată, scrisă chiar pentru un instrument monofonic, să spunem flaut, că tot vorbeai de Pinocchio; apoi hai să repunem în discuție complexitatea.
Zgomotul este până la urmă un sunet (sau, dacă vrei, o suprapunere de sunete) cu un grad redus de redundanță, fără a (mai) vorbi de expresivitate.
Asta nu subminează în nici un fel puterea de expresie a gesturilor esențiale, simple, zen, minimale; dar, dacă ar fi să citim apofatic și critic ceea ce sugerezi tu și ultimul capitol, al șaptelea, din Tratatul lui Wittgenstein, merită să taci DOAR despre lucrurile despre care nu poți scrie; chiar dacă nici Wittgenstein nu a folosit o formă de întărire a negației în Tratat, dar să nu uităm că, de fapt, indirect a făcut-o, pentru că despre celelalte lucruri, totuși, a scris.
Cine spunea “Şi pauzele trebuie să cînte”? Nu mai ţin minte. Beethoven? Enescu? Karajan?
Poate scri doar pt tine, dar in momentul in care publici textul iti apartine doar partial, fiecare cititor capata o parte din el, ar fi pacat sa-i lipsesti pe ceicare vin cu drag sa te viziteze aici de placerea de a te regasi.
şi după ce taci, o vreme, blogul să dispară, nu? ca să urmeze linia simplificării. dar dacă se propagă toată chestia şi dispare şi vizuina tapirului, ca fostă gazdă primitoare, iar apoi şi netul?
că acum încep să-mi explic de ce dispar marginile rahovei – şi tu o dădeai la marea moartă, ha!
Era o povestire de Villiers d’Isle Adam, despre o simfonie în care un compozitor introduce un instrument uitat, numit chapeau chinois. Însă, dintre toţi interpreţii acestui instrument, mai trăia doar unul, şi el tare bătrân. Îl aduc pe scenă. Iar bătrânul interpret la chapeau chinois constată că partea lui de partitură e făcută doar din pauze. Cu toate astea, îşi duce la capăt sarcina imposibilă, şi moare la sfârşit, din pricina efortului.
yeap, that’s the spirit. cica sa ne gandim de 2 ori inainte sa emitem ceva, sub orice forma, ca asa nu creem karma suplimentara.
laba de maimuţă?
azi esti rasta?
sînt mereu aşa, nuş de unde se editează chestia asta cam prea viole(n)tă pentru simţul meu artistic
Arta tragerii cu arcul (la japonezi) se numeste Kyudo.
Prima etapa: sa te perfectionezi ca sa nimeresti tinta cat mai bine.
Etapa a doua: sa ignori tinta si sa tragi cumva, “in abstract”.
Etapa a treia: sa nu mai ai nevoie de arc, sageti si de tinta. Totul are loc in imaginatia practicantului de Kyudo, care imaginatie, in acest stadiu, devine tot una cu ki-ul universal.
Asta ca sa nu mai vorbim ca tacerea e de aur si ca vorbele au fost imaginate pentru a ascunde adevaratele ganduri.
si mai e si catehismul gunslinger-ului:
I do not aim with my eye;
He who aims with his eye has forgotten the face of his father.
I aim with my hand.
I do not shoot with my hand;
He who shoots with his hand has forgotten the face of his father.
I shoot with my mind.
I do not kill with my gun;
He who kills with his gun has forgotten the face of his father.
I kill with my heart
eu cred ca ca sa taci tre’ sa fii foarte impacat cu tine.
Ziua buna
Blog tacut… Nu sunt oare toate, tăcute?
La multi ani de ginduri bune! An Nou Lin si inspirat
Flavius
Brasov
Nu bloguluitau nu ii sta bine tacut, pentru ca mahalaua si mahalagii nu sunt tacuti! Ei sunt plini de verva, de nerv si de viata! As ca eu as zice sa nu ii pui scociul la gura bloagei! Las’o sa cante, ca o face frumos! 😉
La multi ani vlad, la multi ani restu mahalagiilor! La multi ani tapirule !
LA MULŢI ANI LATVIAAAAAAA!
La mulţi ani!
la multi ani latvia! la multi ani toti!
La multi ani! La multi ani! La multi ani!!!
<l:o)
la multi ani, mahalagiilor!
Păi din nou la mulţi ani la tuată lumea şi bun venit în mahala dlui Constantin Gheorghe!
Liniste….La multi ani!