Romanul antropofag

Am primit leapşa de la Pinocchio, să comentez o carte. În timp ce comentatul cărţilor este obligatoriu la liceu, picând şi la bacalaureat, după liceu el devine o activitate foarte periculoasă şi nesănătoasă din punct de vedere social. Numai unii oameni au dreptul să comenteze cărţi, având aprobarea organelor abilitate. Restul, fiind noi mai proşti, am face bine să ne ţinem fleanca în frâu. Eu de obicei nu prea comentez cărţi în public, din cauza asta. O dată am comentat o carte la mine acasă, când credeam că nu mă aude nimeni, când pac! de sub pat a ieşit un agent sub acoperire al unei cunoscute reviste literare autorizate şi m-a făcut cu ou şi cu oţet, apoi, ce să vezi? a făcut caca chiar la mine în sufragerie, pe covorul persan, înainte de a se arunca pe geam ca un ninja.
Totuşi, am să fac o excepţie de data asta, pentru că este vorba, dacă înţeleg bine, de o salvă funebră pentru un blog curajos şi terorist care a depus armele.

***

Trebuie aşadar să vă spun ceva important despre romanul “Oraşul” lui Swyetoslaw Effing (1953, Minneapolis Times Press). Operă puţin citită, primul lucru care frapează şi descurajează la ea e dimensiunea, cinci volume groase in quarto, aproape patru mii şapte sute de pagini. Mă refer la exemplarul meu, şi veţi vedea mai departe de ce fac această menţiune. Apoi, prejudecata conform căreia romanul nu este terminat ţine şi ea cititorul la distanţă. Consider această din urmă idee ca fiind falsă. Simplul fapt al absenţei finalului nu înseamnă deloc că e o carte neterminată. Voi explica şi asta imediat.
Avem de-a face cu un roman-fluviu, în sensul extins al termenului. De la prima frază (memorabila: “Înainte să-şi zboare creierii, Peter avu timp să-şi amintească începutul, exact aşa cum fusese, nu ca într-o amintire obişnuită, ci ca şi când ar fi trăit totul prima dată”), ritmul povestirii e aproape chinuitor, un marş forţat, dar irezisitibil. Treptat, ramificaţiile istoriilor celor şapte familii din “cartierul vechii gări” devin aşa de ample, încât nu mai pot fi urmărite printr-o lectură obişnuită. Pe măsură ce deceniile timpului istorisirii se succed, personajele par să se confunde între ele, ca şi când însuşi autorul nu a fost în stare să le ţină socoteală, abandonând până la urmă un roman avangardist ciudat, avortat, mult prea greu de scris.

Eu cred că intenţiile autorului a fost cu totul altele, unele foarte întunecate. Într-una dintre verile lecturilor mele, afundat în undeva în volumul al patrulea, am realizat că, de fapt, romanul a fost terminat de scris, însă neterminat de citit. Cartea este imposibil de dus la capăt, şi tocmai acesta este scopul ei. Există două căi: ori abandonezi lectura, cât încă poţi, ori, dacă ai trecut un anumit prag, te pierzi în labirintul ei cu totul, definitiv.
După o serie de cercetări, pot furniza două argumente pentru această surprinzătoare concluzie. Primul derivă din lectura atentă. Aparentele confuzii sunt de fapt nişte scurt circuite. Indicii care trimit în alte părţi ale cărţii, care, recitite în noua lumină, capătă o cu totul altă semnificaţie, şi firul povestirii se reia pe o altă cale. Nu am reuşit să văd dacă această ramificare suplimentară, ascunsă novicelui şi extraordinar de vastă, are vreun sfârşit. Părerea mea este că nu are.
Al doilea argument este cu mult mai şocant, şi el derivă din compararea ediţiilor şi exemplarelor cărţii. Nu ştiu câtă lume a avut curiozitatea să facă acest lucru, probabil că foarte puţină: nimeni nu achiziţionează un al doilea exemplar dintr-un roman pe care nu l-a putut termina. Eu însumi am făcut descoperirea din întâmplare, încercând să reiau lectura întreruptă în ziua precedentă, la Biblioteca Universitară, luând fără să ştiu alt exemplar din raft. Ei bine, în cel de-al doilea exemplar, apăreau personaje noi. Am luat alt exemplar: în acesta, lipseau personaje. Biblioteca Universitară avea doar trei exemplare, aşa că am început un lung periplu al bibliotecilor şi librăriilor, care m-a purtat, virtual, pe trei continente. Niciun exemplar nu e identic cu altul. Mereu sunt personaje în plus sau lipsă, faţă de un „trunchi comun”.
Există o singură explicaţie posibilă. Cititorii perseverenţi, care au urmărit prea departe firul povestirii, au fost absorbiţi în aceasta. Au dispărut cu totul de pe faţa pământului, şi au rămas în carte, undeva pe străzile ei lăturalnice, blocaţi în fundături. Lipsiţi de liberul arbitru, ei devin personaje, şi astfel pierd orice şansă să găsească ieşirea din roman: numai un alt cititor o poate face pentru ei. Un studiu atent al rapoartelor de persoane dispărute în ultima jumătate de veac susţine puternic explicaţia mea.
La ora la care citiţi acest comentariu, e foarte posibil să fie prea târziu şi pentru mine. Nu pot decât să vă îndemn să aruncaţi cât mai departe cartea pe care o aveţi acum în faţa ochilor. Cât mai puteţi. E singura voastră şansă.