Ce a mai găsit Costin în pod

13 thoughts on “Ce a mai găsit Costin în pod”

1. Al doilea cuvint – liubliu – inseamna ‘iubesc’ (prezent, pers.I, singular). Pe ruseste. Restul e la o rusoaica din NJ, care studiaza problema, caci i-am aruncat-o in poala. Nu pare sa fie sirba. “B” ala poate sa fie orice limba care scria cu alfaber chirilic la inceput de secol XIX. I’ll get back to you cind am noutatzi.

2. Poate fi bulgară, mă gîndesc.

   Offtopic: Vlad, ai primit e-mail-urile mele?

3. Ce noroc pe COSTIN! 😉

4. Lucia, le-am primit şi îţi mulţumesc enorm, doar că mi-e ruşine să zic că încă nu ştiu sigur dacă poci să viu.

5. N-am reusit sa las comentariul pe blogul cu pricina, sper ca e ok sa-l las aici.

   Кого люблю того дарую 1847 года.

   Eu citesc asa. T se scrie des (nu in tipar, desigur) cam ca un Ш intors.

   E rusa, deci, si inseamna ‘Pe cine iubesc, aceluia daruiesc. Anul 1847’

6. Vera, M, MULŢUMIM MULT!!!

7. Mai, sunteti grozavi! Multumesc celui/celei care a reusit traducerea, precum si celorlalti care si-au batut capul cu inscriptia. Spasiba (corect?)
   PS. E vreo problema cu lasatul comentariilor pe blogul meu? Nu functioneste sistemul?

8. Aaaa, cu placere, sau pozhalusta 🙂
   Costin, din cite am vazut, nu se pot lasa comentarii anonime, ci doar daca ai blog pe undeva..poate n-am vazut eu bine…

9. Limba clopotului nu este “de origine”. Ar trebui una din bronz – cred ca merita. Se poate încerca un contact la atelierele sculptorilor de pe Pangrati, alaturi de televiziune (acolo sânt cunoscutii “turnatori” de bronz 🙂

10. scurta completare: ‘daruju’ are mai multe sensuri si conotatii, unele analogice cu ale romanescului ‘a darui’: a cinsti (pe cineva cu ceva), a inzestra, a dona, a conferi. Uneori poate insemna si a milui, a gratia, sau a favoriza, a trata cu bunavointa. Poate o fi existind o traducere mai potrivita a locutiunii de pe clopot…Dar cam astea ar fi optiunile…

11. ce poduri au unii, domle:)

12. “ce poduri au unii, domle:)”

    Nu era podul meu, ci al strabunicilor viitoarei mele sotii. Strabunicii sunt morti de mult, fireste, iar casa arata atat de darapanata incat nici nu-mi trecuse vreodata prin cap sa ii vizitez podul, de parca as fi comis o impietate. Dar asa mi-a venit in ziua aia…

    In schimb, duminica trecuta, m-am urcat intradevar in podul casei mele. Mai precis, in podul casei pe care urmeaza sa o demolez pentru a face loc uneia mai mari, ca asta veche nu are decat doua camere si un hol intre ele iar peretii crapati nu mai inspira incredere. Ei, si casa asta veche – din 1912 – are si ea, fireste, un pod. Pe care, tot asa, nu m-am simtit ispitit pana acum sa il cercetez – ma mir si eu de ce, ca altminteri numai la poduri de case vechi ma gandesc, si cand dorm si cand sunt la serviciu.

    Ei bine, de data asta chiar am avut noroc: cat puteam vedea in lumina difuza a podului, forme misterioase de relief se profilau in departari, asteptandu-ma sa le aflu rostul lor acolo. Tata, de jos, ma striga: “Ai grija unde calci! Sa nu se rupa vreo scandura cu tine, stii ce-ai patit la Albesti! Ei, ce faci acolo? Zi ceva, nu te mai aud!” Eu ma indepartasem deja de gura podului, mirat ca cele doua manechine de carpa care o pazeau nu au raspuns privirii mele mirate. In schimb, i-am raspuns eu tatii: “Aici e chestiune de dragoste, iar in dragoste nu incape graba. Ai, deci, rabdare si lasa-ma sa-mi caut destinul printre lucrurile astea vechi.” Un vas enorm zacea rasturnat pe burta: desigur, o amfora romana mi-am spus, trebuie sa o iau cu mine, se poate sa mi se faca sete pe drum, iar drumul se arata prafuit, mama doamne, ce prafuit era! Ceva mai incolo, am gasit un opait, un fel de aragaz portabil pe care mai tarziu, cand l-am sters de praful matusalemic, gros ca untura pe sorici, am gasit scris “Made in Sweden”. Dar pe moment nu-mi ardea de aragaze, ma avantasem deja spre primele cufere cu aur. Ma rog, nu erau decat niste cutii de lemn cu cabluri electrice si piulite, dar cu cata emotie dadusem capacul fiecareia la o parte! Oho, si nu erau una sau doua, ci sapte! Sapte capace, sapte emotii, sapte kile de praf! In spatele lor zacea rasturnata, ca o primadona anchilozata in momentul reverentei, o cutie cilindrica de carton, din a carui gura imensa curgea un teanc de scrisori. Mai tarziu aveam sa gasesc printre ele o scrisoare din 1913 insotita de un martisor, fotografii ale unei Miss Romania de prin anii 30, o carte de vizita a unui senator interbelic, o scrisoare a prefectului din Soroca si un loz la Loteria Fundatiilor Regale. M-as fi asezat chiar atunci sa desfac scrisorile si sa inspir adanc aerul prins intre filele lor, dar tabla incinsa a casei dogorea mai ceva ca-n desertul Kuntakinte. Aveam desigur cu mine umbrela gasita langa cele doua domnisoare tacute, dar nu ma puteam baza numai pe spitele ei goale. Curioasa mai e si viata asta, dom’le: ceva mai incolo am gasit o alta umbrela, de data asta cu panzele-i in ordine, dar fara maner. Cum sa o apuc? Am lasat-o acolo, nerabdator sa merg mai departe. Adica doi pasi la dreapta, pana la cufarul mare de nuiele pe care era asezat – sau aruncat, cum vreti – un alt cufar, mai mic si mai plicitisititor, dar cu mult mai bogat decat oricare altul: pe capacul lui erau risipite zeci de monede. As fi vrut sa fie macar de argint, asa speram eu, dar erau de plumb sau asa ceva, de culoarea prunei stricate. Erau monede de 20 de lei de prin anii 30. Cufarul cel mare, de nuiele, avea insa, fara sa stie, la picioarele lui o alta comoara: aruncati, de data asta, chiar in colbul podului, zaceau lipsiti de vlaga zeci de banuti gauriti, de 5 si 10 bani din 1906. I-am strans pe toti, cu atentie, macar ca o salba la gat nu era chiar ceea ce as fi avut nevoie in momentul acela: ma miscam tot mai greu, aerul devenea tot mai incins, tot mai irespirabil. Mi-am dat seama de asta cel mai bine in clipa cand am desfacut cele doua cutii cu masti de gaze din 1939. Erau impecabile, pareau scoase din fabrica in urma cu 7 zile, nu 70 de ani. Aveau si carticelele de instructiuni cu ele: le-am citit crispat cateva minute mai incolo, cand, in capatul dinspre poarta al podului, intr-unul din cuferele de acolo, am gasit un razboi chimic in plina desfasurare: zeci de sticlute farmaceutice frantuzesti, URINOSEPT, pastile, fiole, prafuri, pungute cu inscriptii misterioare “de trei ori pe zi”, cutii si cutiute “Farmacia Strate din Buzau”, toate se bateau sa mai supravietuiasca inca unui secol. Saracele, erau atat de prinse in galceava lor, incat, ca sa nu le deranjez, am luat cufarul cu totul. A fost, dealfel, singurul cufar luat din pod. In el aveam sa pun, dupa inventariere si desprafuire, toate celelalte necuvantatoare gasite acolo. Desigur, ar fi trebuit sa pomenesc aici si de suporturile metalice de pahare, si de samovarul fara robinet, de rama de lemn sculptat, de suveica subtirica si de toti camarazii ei pe frontul razboiului de tesut si de cate si mai cate. Pe toate le-am salvat din desertul Kuntakinte, aflat in podul casei mele, pe Nucului nr 10.

    PS. Stiu ca nu ma va crede nimeni, dar fiecare propozitie de mai sus e adevarata. Dovezi? Uitati–va pe blogul meu.

13. Am rămas fără cuvinte. Costin e îndrăgostit 🙂