Vă cer scuze pentru absenţă. Deşi e adevărat că sunt foarte bătrân şi destul de obosit, încă nu am de gând să mor, sau, dacă am murit, am acea persistenţă fantomatică a tuturor mahalalelor, aşa că veţi avea parte de mine şi de blogul meu încă multă vreme.
De când sunt în Franţa, majoritatea românilor pe care îi întâlnesc (şi sunt destui, slavă Domnului) consideră din oficiu că am emigrat definitiv. Când le spun că nu, că sunt doar în vizită, sunt privit mai întâi cu o perplexitate care durează doar o secundă, apoi interlocutorul fie izbucneşte direct în hohote de râs, fie îmi zâmbeşte cu condescendenţă şi nu fără o oarecare amărăciune: “lasă că vezi tu peste câteva luni”.
Unul singur a persistat un pic mai mult în perplexitate şi m-a întrebat “da de ce nu vrei să rămâi?”
Recunosc că mi-a fost greu să-i răspund. Mai întâi, pentru că îmi veneau pe limbă nenumărate răspunsuri care se îngrămădeau şi nu reuşeau să iasă pe gură. Mai apoi că mi-am dat seama că la majoritatea dintre ele mi se va râde automat în nas sau mi se va zâmbi cu condescendenţă, etc. În al treilea rând, pentru că de fapt majoritatea acestor răspunsuri, deşi reflectă realităţi, nu sunt decât minciuni, pe care adesea mi le zic uneori mie însumi. În sfârşit pentru că unele dintre răspunsuri nu se puteau formula cum trebuie în vorbe.
Aş fi putut răspunde, de exemplu, următoarele. Deci, de ce o să mă întorc în România:
– Pentru că am vrut doar să călătoresc niţel şi să văd chestii noi înainte de a mă aşeza la casa mea, nu am fugit de foame sau de disperare.
– Pentru că în România e casa mea, unde am mulţi prieteni, fraţi, surori, mama, tata, mori de vânt, mulţi şi văi.
– Pentru că România e patria mea, pe care o voi servi până la moarte, în care îmi pun toată nădejdea şi inima, de care nu fug atunci când îmi e mai rău, care poate va dispărea precum o specie anonimă de pterodactil pitic, pentru care voi lupta cu cuţitul în dinţi până când sângele meu negru se va amesteca cu cel al strămoşilor miei spre a adăpa crapii din Dunăre şi guvizii din Marea Neagră.
– Pentru că plecasem cu speranţa (ô, infinit naivă) că părăsesc un mediu medical îmbâcsit şi viciat, pe alocuri otrăvit, ca să găsesc o lume mai civilizată şi mai elevată, în care munca va fi o plăcere şi în sfârşit voi putea înflori profesional până la justa mea valoare în sfârşit recunoscută, sau în care voi putea măcar să-mi fac meseria întrucâtva liniştit, şi când colo dau peste exact, dar exact aceleaşi racile oribile care m-au făcut să cochetez vesel cu ideea de a mă lăsa de meserie. La care se adaugă un fel mentalitate stalinistă nemaiîntâlnită, ideea că, dacă sunt medic, sunt duşmanul de clasă al asistenţilor, drept pentru care trebuie să se ragă la mine şi să mi se pună beţe în roate până când o să mă târăsc înapoi în ţara mea obscură, mama mea de român cerşetor împuţit.
– Pentru că aici, aceiaşi asistenţi de care vorbeam mai sus, au un ritual interesant de primire al noilor medici sau rezidenţi. Li se spune sau li se sugerează că put. Ajunsesem să fac baie de cinci ori pe zi şi să-mi torn în cap un flacon de parfum până să aflu că făcuseră aceeaşi figură colegei mele, o rezidentă micuţă şi timidă care lucrează de fix o lună, precum şi predecesorului meu, acum psihiatru privat cu patalama.
– Pentru că am impresia, probabil paranoidă, că fiecare vorbă sau gest îmi ies greşite, în virtutea principiului nedeterminării traducerii, că fac doar paşi greşiţi care îmi atrag antipatie suplimentară.
– Mama lor la toţi.
Dar toate aceste răspunsuri pe care le-aş putea da, şi pe care o să le tot dau din când în când, sunt doar aproximative şi subiective, că pentru fiecare din ele mi se pot aduce o mie de contraargumente, că totul e un edificiu şubred construit de un vagabond anahoret spre a se adăposti de lungile ploi de noiembrie.
De fapt, o să mă întorc în România din cu totul alt motiv. Un motiv care nu se spune, ci trăieşte ca un animal de pradă, de exemplu o pumă sau un crocodil foarte rapid. Care te pândeşte dupe colţul străzii Verdun la intersecţia cu bulevardul Foch şi se aruncă la beregata ta şi te sufocă, sau îţi arde o năpraznică lovitură în stomac de te îndoi până la pământ şi îţi dau lacrimile, dacă nu intră noaptea pe geam ca să te surprindă în somn, să-şi înfigă dinţii ca nişte hangere în ventriculul stâng, cu care te iei la trântă dar căruia nu poţi să-i frângi gâtul, pe care poţi spera doar să-l înlănţuieşti până la urmă, să-l încui într-un beci din care să nu mai iasă şi să nu mai vadă niciodată cerul şi stelele, să-l hrăneşti în secret cu mici bucăţele din tine şi să-i bei laptele, se pare, nespus de dulce, ca atare sau amestecat cu vin roşu, dupe gust.
Nu e vorba de misoginism( desi recunosc ca nu am avut niciodata probleme majore cu un barbat asistent, poate si statistic vorbind, ca=s mai putini).
Profesional vorbind, asistentele, ca orice alt om( granted, astea sunt cam animalice) se impart in doua categorii. Le place meseria sau nu. Si astea se impart din nou, stiu meseria sau nu. Care se impart din nou, stiu ca stiu meseria , stiu ca nu stiu meseria, nu stiu ca stiu meseria( astea sunt usor to deal with, dar te cam freaca cu anxietati) si alea care nu stiu ca nu stiu meseria. Astea din urma sunt cele mai rele, ca sunt de needucat.
Tu poti sa incerci sa-ti dai seama cam cum e fiecare( nu e important decat in masura in care te bazezi pe ce spun ele in legatura cu pacientul respectiv), dar cere cam mult efort.
Mai bine sa fii tu constant inconstant si lasa-le pe ele cu confuzia lor.
Un singur lucru trebuie sa-ti aduci aminte. There is NO EXCUSE for being rude. Cat de violent reactionezi la rudeness depinde de tine, dar nu poti sa NU reactionezi.Pentru ca lucrurile escaladeaza.
Mie nu-mi place sa ma cert, dar daca cineva cauta cearta mizand pe bunul meu simt( exista, nu va mirati) atunci zic ca dubluve” bring it on”.
Funny e ca atunci cand ma cert cam accent mai pronuntat, cum ‘ce si Camil Petrescu pe undeva.
Secondez si io ce zice kerb – si sustin ca spitalu’ nu-i crestinism, sa intoarcem obrazu’ alalalt.
Mitocania nu se tolereaza (“… iarta-i Doamne, ca nu stiu ce zic/fac…”) ci se trateaza!
De la nuiele ude la urzici verbale, in functie de varsta si imprejurari.
Mda! Te cam asteptam in Roumanie. E mişto, şi o ştii mai bine ca noi. Plus că au altă aură posturile scrise din mansarda ta, deşi talentul e acelaşi.
Nu ştiu cât de inteligent e comentariul, dar simţeam nevoia să scriu ceva, uite-aşa! :o)
Ultimul care pleaca, stinge lumina ? Trebuie sa recunosc ca am dreptate – “meserie grea” :). Are un singur avantaj – o poti exersa oriunde.
doru de casa il are toata lumea
Sigur că da, haha.
Depinde unde e casa.
bre, am citit in viteza tot, si n-am vazut unu’, da’ unu’ macar sa le inteleaga si pe bietele asistente. nu lucrez in domeniu dar vreau sa va pov pe scurt cum in adolescenta mea , pen ca toate colegele tineau cura de slabire, m-am apucat si eu sa nu mai maninc. dupa fro doo zile de nemancat in secret, m-a dus sora-mea la doctor ca aveam ameteli. acolo , o doctorita tanara si f draguta si amabila si interesata de starea mea , m-a preluat ..pana sa ma asez eu pe scaun la mneaei in cabinet, intra o tanti asistenta matura cu ceva la semnat, si asa, din trecere o intreaba ce e cu mine. ce am? incearca ea sa explice nu stiu ce…cand o aud , inainte de a inchide usa: tov doctor (ca era oe vremea aceea)
asta de nemancata are ameteli!
dom’le…asistenta m-a “citit” numai din trecere:) asa ca, va rog, luati-le in seama si pe ele:))
Draga Vlad, imi vine sa spun, ca Madelin, dar mai pe scurt Dorul, da, acest animal…
Of, ce trece timpul mai oameni, eu nu stiu zau…
Asistentele, dragele de ele sau dragii de ei, mare mister sunt. Vezi tu Vlad, ei/ele nu vor de fapt decat ca totul sa mearga bine, sa fie dragoste si harmonie pe toata linia si sa ne tinem in brate ca fratii. De aia raspund eu repidi cand ma pagiuiesc si vorbesc rar si degajat ca un bunic, le fac complimente si le explic de ce tanti x n-are nevoie de fluide la ora patru dimineata.
Succesul colaborarii se masoara in biscuiti cu crema si bomboane de ciocolata cand apari pe vro sectie in miez de noapte, cu cafea in vene si obiecte ascutite pe tavi de unica folosinta.
Cred ca exista un conflict imposibil de descris in termeni ficsi intre profesiile noastre. Poate ca la mijloc e rezistenta la autoritate, cuvantul tau e, fundamental, mai lege decat al asistentului, tu prescrii cu inflorituri o clisma dar asistentul trebuie sa o execute, etc etc. Poate e doar ceva mai fundamental, o rezistenta a grupului fata de outsideri pana la momentul in care asperitatile se netezesc si devii insider si apoi totul devine amuzant. Poate, pana la urma, e totul o problema de auto-apreciere, de self-esteem si oamenii care nu se apreciaza depreciaza ce pot pe la altii.
Poate ca razboiul asta necontenit e un geamat al celor oprimati care vor sa fie recunoscuti. Imi amintesc de viata de rezident si de felul cum ne tratau unii din medicii ai mari in Romania. Mai toata ziua eram in prag de revolutie si mozoleam tigari pe balcon la treispe planuind razbunari si impertinente… Pana la urma am ajuns la concluzia ca lucrurile astea nu au sfarsit, daca exista un razboi el nu poate fi castigat de nici una dintre parti si de cand am acceptat ca nu pot schimba nimic in afara razei de actiune a unei vorbe sau a unui gest, totul e mai usor.
Pana acum am schimbat serviciul la fiecare 4 luni de cand m-am facut pierdut in insula. Asa ca dau de triburi noi in spitale noi mai mereu. Am rezolvat situatia cu tensiunea razand mult si tare de mine. A mers…
Cred ca incetezi de fapt sa fii strain atunci cand nu te mai simti strain. Si lucrul asta se invata mai repede in locurile cu multi straini.
Si da, medicina e o treaba tare urata, da sunt altele si mai urate. Tre sa vorbim o data mai pe larg despre asta. Poate ca tine de circumstante, de anotimpuri si de latitudine.
Cat despre intoarcerea in Romania…sunt atatea de spus…Eu ma intorc mereu in Romania, desi, cum scrise un cineva mai sus, nu tocmai in spatiu, ci mai mult in timp. Romania mea e un spatiu idealizat si cu cat o explorez mai mult cu atat mi-e mai draga, dar si mai ireala. Si daca m-as intoarce la ea n-as mai gasi-o. Poate ca asta e cel mai bun motiv sa nu ma mai intorc niciodata.
Sigur că mă repet, dar e tare frumos ce scrie Nusitatu, mi-a mers la inimă.
Da, întoarcerea în România ca întoarcere în timp. Și eu.
Rezident, asta sună ca dizident. Un fel de pastă care îți face dinții albi și strălucitori cînd rînjești la trecători.
Cred că fiecare meserie e o treabă tare urîtă dacă o faci cum trebuie.
Și nu în ultimul rînd, “harmonia”: “…împodobindu-și pledoaria cu o negație mare cît o agată neagră.”
Asta e culmea? Eşti abonat la twitter, nusitatu? Că te strigasem pe acolo fără prea mari speranţe şi mă pregăteam să-ţi dedic un post, că mi-erea dor de tine.
În ciuda unor aparenţe, nici eu nu m-am născut ieri, şi nu e prima dată când văz asistente, ce naiba. Şi nu am absolut nimic cu asistentele în general, vorba lui volent, unele sunt de escepţie, mai deştepte ca doftorul.
Dar aici unde am nimerit, hâuliu nene. N-aţi mai văzut aşa ceva. O fi din cauza cumulului de perversităţi. O perversitate suplimentară e adusă de psihiatrie. Nu ştiu de ce, dar psihiatria atrage, printre alţii, şi nişte personalităţi cu totul aparte, extrem de toxice. Nu înţeleg în ruptul capului de ce, dar cred că are de-a face cu nişte iluzii de grandoare şi atotputere pe care psihiatria le-ar comporta.
Un alt strat de perversitate e adus de sistemul public francez.
Şi în sfârşit, un al treilea e adus de munca la urgenţe, unde lucrurile se întâmplă aşa de repede încât nu ai deloc timp să te gândeşti la altceva decât la cum să eliberezi mai iute patul.
Nu ştiu dacă aşa stau lucrurile, dar în fiecare zi mă duc la serviciu cu inima strânsă. Nu ştiu din ce direcţie o să-mi mai iau o criză de isterie. Nu ştiu cine o să-mi mai dea peste nas. Cu o cărămidă. Şi nu ştiu de ce naibii mai fac asta. Pentru bani? E posibil să ajung să suport toate astea pentru bani, dar atunci ce sunt eu?
Draga Pinocchio, sarumana. Chiar ma batea gandul zilele astea din urma (cand mai apucai sa citesc si eu un blog acolo ca am neste nopti mai linistite la spital), ca si tu esti pe insula si poate chiar trecem unul pe langa altul pe strazi si pe sub poduri si habar n-avem nene.
Buna precizare, meseria facuta cum trebe e in mod necesar naspa. Mai putin pentru artisti, zic io…
Vlad, io nu stiu ce e ala twitter da daca aflu sigur nu ma abonez (am oroare de abonamente nene, numa facturi, nici nu poci deschide usa cand vin de la serviciu ca e un ditamai mormanu in hol, tre sa intru pe usa din spate).
Eu tocmai am trecut ptintr-un nou proces de aplicatii nene, pentru perpetuarea meseriei in viitorul apropiat asa ca am scris si citit numai cu si despre clinical governance, abilitati de decizie, cursuri si reflectii, si alte balarii (sau alti balauri).
N-am voit sa insinuez ca matale esti naiv apropo de asistente, m-am bagat si eu in analiza cum fac de obicei si cred ca am generalizat prea mult. Oricum,te cred domle si iti sunt alaturi. Imi place ideea cu straturile succesive de perversitate, precum fundatiile Troiei, construind Franta.
Si sunt de acord cu personalitatile aparte. Am lucrat si eu intr-un departament de psihiatrie pentru 4 luni si am intalnit oameni f interesanti si ooameni de-a dreptul absurzi, intr-un mod aproape grotesc. Si beti de propriile pareri legate de capacitatea altor oameni de a-si conduce viata independent. Cu siguranta, astia sunt mai degraba exceptii si majoritatea celorlalti sunt foarte rezonabili, desi nici unul atat de fascinant precum membrii congreselor cu narghilele si vin de pe Sebastian. Iar oftez si degetele memoriei imi aluneca in mocirla calduta a altor vremi…
Alta idee care mi-a venit mie azi in autobuz (ca masina mi s-a stricat) e ca poate doctoru dinaintea ta era un nesuferit si asistentele au transferat sentimentele lor mai vechi asupra ta. Poate ar fi bine sa afli cine e si sa le strecori la asistente din cand in cand aluzii la faptul ca l-ai cunoscut si ca dupa parerea ta e un animal abject. Solidaritate nene.
Si la urma, argumentul suprem. Memento liftierele de la Municipal, abuzurile sanepidistei care ne-a atacat ca de ce purtam blugi (mai tii minte, etajul 9…), nenea de la paza care in fiecare zi ma intreba cu o spranceana ridicata peste un ochi fulgerator “dumneavoastra…unde…” si nu termina fraza (da asa, cu accentu ala care zice dumneavoastra de parca zice ba porcule) si ma lasa sa ii explic pe larg ca io sunt doctor, zau, sa moara mama, da nu ma mai tineti minte?
Tot zic ca intr-o zi o sa scriu un post despre Spitalul Municipal, dar mi-e teama ca o sa iasa un fel de Castel kafkian…
Nu stiu ce-o sa fie. Pana la urma toata palavrageala asta a noastra nu crez ca o sa iti faca inima mai buna dar nu stiu ce altceva putem face decat sa vorbim. Pacat ca n-avem o narghilea aproape si susur de Rahova in urechi. Hai noroc.
Hait, ca vazui si ultima fraza. Problema banilor, neeleganta cum e, e de neevitat. Pana la urma, desi idilic, e greu nene sa traiesti in pesteri in varf de munte si sa te hranesti cu radacini. Facem lucruri si pentru bani si suntem tot noi, tot oameni, in mijlocul unor circumstante la care trebuie sa ne adaptam.
Eu unul as renunta la munca si maine dar mi-e draga apa calda, dragi imi sunt si cartile mele, si internetul si voi toti(pe care de unde v-as lua in pestera din varful muntelui). Compromisuri sunt peste tot. Si eu ma intreb de ce ma trezesc domle la sase dimineata, de ce una si alta, etc si raspunsul “pentru bani” nu e tocmai potrivit. Cu siguranta banii sunt doar unn mijloc, stabilitatea materiala nu cumpara fericirea, pe asta n-o poate cumpara nimeni,tre sa o faci in casa. Dar nici nu muncim numai pentru bani, sunt si alte minuni la mijloc.
Gata, tre sa ma opresc ca ma pagiuiesc asistentele si am si umplut blogul asta de prostiile mele.
Nusitatu, nici nu ştii ce dor îmi era dă tine aşa că unu, nu zici prostii deloc, doi, te rog, umple, umple.
Doftorul dinaintea mea, l-am cunoscut. Nu părea nesuferit, ci doar foarte fericit că a scăpat. Şi-a deschis cabinetul lui şi a terminat cu toate porcăriile spitaliceşti. Mi-a mai spus şi el câteva poveşti de groază, aşa, să mă încurajeze.
Hei, poate am exagerat, dracu nu-i aşa de negru. Uite, mai fac câte o varicelă, mă mai odihnesc. Cine ştie, Nusitatu, poate o să ne mai şi vedem din când în când.
Haaaa, Vlad, asadar imi dai apa la moara. Biiiiine.
Si mie mi-era dor. Si nici de varicela nu mi-ar parea rau dar am facut-o in clasa a zecea. Am stat acasa, normal, vro doua saptamani, la scoala nu credea nimeni ca-s bolnav, ziceau ca mi-a luat mama scutire sa stau acasa si sa invat pentru olimpiada de chimie.
Da cel mai mult imi place ideea cu vazutu. Tre sa o elaboram. La mine usa cortului e deschisa non stop. E mereu puhoi de lume care vin la Penelopa sa le ghiceasca ea ce-o fi la anu…
auzi vladule, de anul 9 ce faci?
te’mbiam la o sarma cozonac alea
Și eu l-am îmbiat, dar n-am prea avut succes, heh.
[ 😉 ]
se lasă greu, î?
@Pinocchio si @tapirul: Bre… ce dreq’… trebe sa va invat io cum se procedeaza cu doftorii? Iesiti si voi cu chentanu’… cu un pliculetz, ceva, ca slava Domnului, sunteti oameni cu imaginatie, nu? 🙂
păi am un…o pasăre, dom doctor…în porbagaj….cum facem cu ea?…ş’o dimingenuţă. bun, de anu’ ăsta, curat.
Vedeti shefu’… ca se poate? Tot ce trebuie… e sa va aduc aminte de chestii traditionale, mioritice! 🙂
Hai… ca sa fie masa bogata, iti urez si tie, si lui Vlad:
http://tinyurl.com/yarzl7m
Valabil pt. toti comentatorii, zic. Cu sinceritate…
(evident, kerb se exclude, ca nu-i momentu’ de certuri si alea… :)) )
Ei… cu ocazia anului nou (cum zice vecinu’ meu de strada – nea’ Nicu, un batranal cumsecade, cam ramolit dealtfel…)
va ofer urmatoarele chestii:
1) http://tinyurl.com/mq2ul5
2) http://tinyurl.com/ye27jt2
3) http://tinyurl.com/y9b3xme
Votati cu ce va atinge la lingurica… eu stiu cu ce o sa voteze Vlad… :))
Tapire, nimic nu m-ar bucura mai tare, şi cu Pinocchio la fel. Problema e că deocamdată stau cu timpul foarte prost, nu am vacanţă de sărbători în afară de zilele oficial libere şi timp ioc. Deci nuş ce să zic. Cu varicela ar fi bine, nu mai am decât cruste.
las’că rămâne pe altă dată, o sa vin io prin Metz să-mi vad amicii anyway. sau poate vin ei să mă vadă pe mine şi te iau şi pe tine
adică ţi-e dor.
nu?
Quelqun qui aime Moustaki, ne peut pas etre foncièrement mauvais.
http://hebdo.nouvelobs.com/hebdo/parution/p1838/articles/a35303-.html
Si risc – tuturor tot ce va doriti 🙂
Si eu sunt in Franta, si eu sunt decisa sa ma intorc in Romania. Imi este frica un pic, recunosc, dar merg inainte cu capul sus si multa speranta :))
Romania are nevoie de oameni ca tine. Din pacate cu o floare nu se face primavara. Mult curaj. In rest… liniste si lumina pe drumul tau
Romania are nevoie de oameni care sa si faca, nu doar sa fie. Guitz.
Corect. Deci România nu are nevoie de mine.
Nu-i asa ca asta iti da un sentiment de usurare? Daca tzara te cere, trebuie sa stai la dispozitia ei. Daca nu, esti liber ca paserile ceriului.
In alta ordine de idei, cum s-o fi facut, totusi, primavara in Romania?
Uf,sper sa nu te superi pe mine, dar cred ca nu de oameni valorosi ducem noi lipsa. Sunt chiar revoltator de multi oameni buni in Romania, revoltator pentru ca, daca am fi un neam de prosti sau saraci intru spirit, macar am avea o scuza pentru ce e Romania.
Tzara mă vrea prost.
LE: în ciuda premisei tale cu oamenii valoroşi din Ro, sau a celei contrare conf. căreia “ne merităm soarta”, cel mai adesea socialul determină individualul, şi nu invers.
Hmm, Vlad. Hmm.
Dilligentreader: idem.
Exista multe feluri de a fi, si inca mai multe feluri de a face.
Uite, Mahalaua este. Si pentru ca este, atrage oameni care fac. (Zic eu.) Deci Mahalaua face, chiar daca indirect.
Harta nu e teritoriul.
Blogul nu e omul.
Fotografia nu e realitatea.
Deci… am lătrat și io… umil, de sub dacia pă butuci.
Eu nu o sa ma intorc niciodata in Romania, nici macar la pensie. Nu stiu ce o sa se intample cu apartamentul meu.
Care este motivul principal pentru care eu m-am hotarat sa NU ma mai intoarc nici o data in Romania (lucru pe care-l stiam inca dinainte sa ma mut aici, stiam ca va fi un drum fara intoarcere pentru mine) ?
Simplu si direct si total sincer: deoarece vreau sa ma casatoresc si eu o data in mod oficial cu drepturi depline la fel ca orice alta persona care se casatoreste acum in lume sau care vrea sa se casatoreasca vreodata. Stiu ca inca nu m-a cerut nimeni de sot, nici eu nu am cerut inca pe nimeni, insa asta nu ma impiedica sa am si eu visurile mele despre o viitoare casatorie a mea, pe care mi-o doresc din tot sufletul, daca se va infaptui vreodata, sa fie cat mai lunga si cat mai stabila posibil, ca de fericita stiu deja ca o sa fie precis. Astept cu nerabdare si speranta ziua casatoriei mele viitoare. Si mai stiu si ca, atunci cand chiar te-ai decis sa vrei sa faci pasul acesta, exista chiar sanse sa se poata indeplini, deoarece nu cred sincer ca am fi chiar total supusi doar unor forte oarbe ale destinului, mai cred ca si noi putem contribui la indeplinirea destinelor noastre si ca merita sa incercam sa o facem, oricare ar fi zadarniciile posibil predestinate noua in zodii sau stele, etc. Ca eu m-am saturat sa fie mama mea necajta dspre mine si sa isi zica despre mine ca n-am vut “noroc” pana acum, de aproape ca l-a convins si pe tata sa fie de aceeasi parere, desi el este mai putin superstitios din fire. Eu vreau sa ii fac pe parintii mei fericiti si linistiti in privinat soartei mele, si aud acum de fiecare data cand vorbesc cu ei la telefon cat de fericiti sunt pentru ca aud si pe mine linistit si fericit la telefon si confirmandu-le astfel ca decizia luata de noi toti de comun acord in familia noastra, dar in find in principal de mine, de a pleca eu definitiv din Ronmania catre Norvegia, a fost o decizie buna, lucru care in plus se re-confirma in fiecare zi de cand sunt eu aici.
Și eu am avut ideea să nu mă mai întorc niciodată în România după ce am plecat. Șapte ani m-a ținut. Dacă vrei să auzi și continuarea: Ziceam că dacă cumva nu ne primesc nemții, mergem oriunde, chiar și în Africa de Sud, numa’ nu înapoi. Hm. Ale tinereții valuri.
Observ ca sunt abonat la postul asta dar nu am comentat nimic. De ce oare?
In alta ordine de idei, Vlad, poti reactualiza postul asta sau ramane la fel de valabil dupa mai bine de un an?
Multumesc.
PS. Fii cat se poate de subiectiv.
Da, suna cam patetic ce-am scris eu acolo aseara dar cam aveam motive sa ma simt un pic patetic. Mi-a trecut patetismul intre timp, dar parerea ramane aceeasi, a fost bine ca am plecat si va fi bine ca nu ma voi intoarce. Nu exclud vacantele peste cativa ani (la urma urmei vreau sa vizitez si eu Timisoara sau Transilvania o data, ca nu am fost niciodata acolo !), dar prefer sa nu mai plec in vacante nicaieri chiar de unul singur.
A propos de Transilvania, am postat niste linkuri funny printre altele mai serioase in capitolul 2 din Vicontele de Bragelona, care e si mai scurt decat primul si mai haios (cred eu, oricum mie mi-a facut placere sa-l scriu si sa caut linkurile alea pentru el !) pana la urma chir cred ca o sa iasa o carte, si asta numai dintr-o singura intalnire cu Raoul Philippe !
Patetic sau nu, dacă spui că nu te întorci niciodată, asta include vizitele și concediile, cel puțin așa înțeleg eu. Cum spuneam, pe mine m-a ținut 7 ani, pe Colombina o ține și acum. Și da, Timișoara, am să trec și eu pe acolo la vară, sper.
Nu ştiu, Fluture, ăsta e adevărul. Acum îmi cam e ruşine de postul ăsta, fiindcă în el îmi plângeam de milă. În fine, ai dreptate, trebuie rescris. O să mă gândesc la asta.
@ “Fluture […] ai dreptate, trebuie rescris. O să mă gândesc la asta”
Parerea mea este [daca si asa tot intrebati… :-)] ca un fragment literar scris ca un jurnal nu are ‘termen de expirare’, ci are o valoare in sine.
Daca simtiti impulsul sa redati un eventual nou punct de privire al lucrurilor, sau sa adugati o noua perspectiva, atunci o idee ar fi sa scrieti un nou post, intitulat (de exemplu) ‘December 2009, revisited’, dar nu sa ‘rescrieti’ sentimente pe care le-ati avut, respectiv sa ‘retusati’ stari din trecut. Stari care nu sunt deloc de retusat – ba chiar dimpotriva: acesta este unul din posturile cele mai frumoase de pe blog. Este un text cu deosebita valoare literara, o ‘bucatica’ de jurnal care va pieri in ‘neant’ daca va fi ‘rescrisa’. De ce sa ‘aruncati’ ceva asa de frumos?
Sigur că o să scriu un post nou, grrl.
Cât despre deosebita valoare literară, recunosc şi miştourile mai fine, deci nu pic în capcană 🙂