Moartea lui Pir Sultan Abdal

Despre Pir Sultan Abdal am mai vorbit o dată. Îl găsiţi şi prin poemoblog. Poet alevit de secol XV-XVI, atât de cunoscut în Turcia că şi copilaşii din şanţ îi ştiu numele, şi prea puţin în restul lumii. Traducerile sunt foarte greu de găsit: în momentul de faţă, principala sursă în engleză pe Internet este Paul Koerbin, arhivist al Bibliotecii Naţionale Australiene (!), care are un întreg blog dedicat lui Pir Sultan Abdal. Puneţi bine linkul ăsta, este preţios. Poemele lui Pir Sultan Abdal (în loc de poem, mai corect e deyiş – text mistic alevit cântat  şi acompaniat de bağlama, minunat instrument mediteranean care merită el însuşi o cu totul altă discuţie) sunt atât de imediat şi de tăios de frumoase, încât ar trebui să zboare din gură în gură peste tot.

Dincolo de frumuseţea formală din deyişler, Pir Sultan Abdal era şi un poet revoltat. E mereu reprezentat în picioare, cu bağlamaua ridicată asupra capului. Nu că ar fi fost subversiv, subversiunea implică o anume clandestinitate. Nu, el răcnea direct ce nu-i convenea, cu nume şi fapte. Lua mereu partea celor mai slabi şi mai săraci, şi era iubit de ei, ceea ce îl făcea periculos. Lucrurile au trebuit rezolvate aşa cum se rezolvă în toată lumea astfel de cazuri: a fost acuzat de trădare şi erezie şi spânzurat la ordinul lui Hizir Paşa.
De aici încolo, lucrurile nu mai sunt ca la noi. În Europa, când careva moare, mort rămâne. Însă, la scurt timp după spânzurătoare, Pir Abdal Paşa a apărut din nou, cu tot cu bağlama, şi fără să pară mai puţin dispus să cânte. Nu putea să fie acelaşi, o să-mi ziceţi, şi eu o să vă răspund – de ce nu? Până acum, vreo şase Pir Sultani Abdali au fost identificaţi. Noi vom susţine că sunt şase persoane diferite. Însă în estetica turcă, lucrul ăsta nu are nicio importanţă, nu se pune problema unor uzurpatori de identitate, sau a unor epigoni – e acelaşi Pir Sultan Abdal, un om care, doar prin cuvinte, ajunsese foarte complicat de omorât.
Astăzi, acest gen de nemurire nu mai e posibil. Suntem individualişti, şi avem legi de drepturi de autor. Contează doar cine suntem, nu ce facem. Suntem scopul şi nu mijlocul. Contează cum ne vedem în oglindă. Când ne terminăm, totul se termină. Nimeni nu se va mai încumeta să fie Pir Sultan Abdal, şi nu de frica spânzurătorii – un martiriu e o soartă de invidiat, ci de frica nemuririi ăsteia. Pentru că nu e deloc uşor să fii lăuta galbenă.

Mi-au legat corzi de mâini
M-au făcut să vorbesc o mie de limbi
Eram privighetoarea sărbătorii
Asta e pricina din care plâng.