Când eram mic, casa părinților mei era saturată de nenumărate obiecte (este de altfel și acum), unele dintre ele miraculoase.
De exemplu, o mică broască țestoasă de cristal, cu carapacea fațetată. Dacă mă uitam prin burta ei, vedeam lumea în zeci de exemplare.
Lupa cu care puteam să dau foc oricărui alt obiect, reușind inclusiv să-mi prăjesc dosul palmei, a mea sau a diverșilor amici.
Un ghiveci de aloe cam abandonat, locuit de un numeros trib de viermișori albi, submilimetrici. Aveau o organizare socială complexă, cu regi, regine, un sistem de caste, și puteau fi prăjiți cu lupa.
Aparatul de pozat străvechi, cu burduf, pe care l-am găsit în pod, și nu atât aparatul, cât cantitatea inepuizabilă de lentile și diafragme de toate mărimile pe care o dădea din el când îi deschideam pântecul.
Capsatorul, cu care puteam capsa hârtii, alcătuind astfel propriile mele cărți. (Miracolul definitoriu al cărților în general nu era neapărat textul, ci felul în care paginile stăteau la un loc.)
Ceva mai târziu, calculatorul Felix al tatălui meu: avea un ecran verde fosforescent, carea clipea epileptic și afișa simboluri misterioase când executa un program.
Imediat după 89, mi s-au părut o vreme miraculoase conservele de Pepsi (pe care scria Pepsi cu litere arabe).
Mă mai gândesc și mai adaug, dar mai puneți și voi. Facem o “colecție colectivă” ca Muzeul fostelor iubiri sau colecția echivalentă a lui Gavagai.
Cele doua lebede (una mare, una mica, sare si piper, respectively), cu corpul din cristal si capul si aripile din argint; si, mai ales, linguritzele mici, cea de piper minusculissima, cu care luai sarea si piperul. Jeniale! Ele exista si in prezent si fac deliciul generatziilor urmatoare.
Cartzi legate in piele (Hugo, de ex.), cu planse desenate expresionist, precedate de o foaie de pergament pentru protectzie; legate in catifea albastru inchis; in matase pictata, ah, ah.
Lorgnonul si evantaiul de os (de peste?).
Aparatul de ras al lui tata (mai mult fascinant, decit miraculos).
Biblioteca parintzilor; bucataria bunica-mi, comoda ei, son necessaire; sertarasele mici de la dulapul Maria Theresa, contzinatoare de comori.
Si multe altele.
si eu am:
un ou mare de lemn pictat care se desfacea pe sistemul pausilor rusesti si care inauntru adapostea o colectie absolut fascinanta de nasturi desperecheati; cutia de metal, cu balerine desenate in care mama tinea diverse margele si cercei; sau sticlutele vechi de parfum, dintre care un Dior ce mirosea misterios; evantaiul din lemn de santal aromat, set cu o umbrela din matase si lemn de bambus; rochia de seara a mamei din satin azuriu, pastrata in fundul sifonierului si cravatele in culori vii ale tatei…
nu mă simt ataşată d obiecte, dekt dc-mi provoacă plăcere. d pildă, mă simt legată, din când în când, la propriu, d lănţişoarele d aur d la bunica mea, alt pandantiv tot din aur şi 2 cercei superbi ai ghicit tot din aur mmmm cam atât 🙂
Un covor si cat mai multi nasturi diferiti.Era tot ce-mi trebuia in copilarie sa nu ma plictisesc in casele singure in care trebuia sa astept pana vin acasa de la serviciu adultii-parinti,unchi,matusi, prieteni de familie. Ideal era covorul oltenesc, fiecare floare fiind o casa pe care o populam cu familii de nasturi.Pe covoarele moldovenesti aveam si loc de cinema, teatru, parc…
Cand imi dadeau jucarii, eu intrebam: dar nasturi n-ai? Jucariile aveau chipurile gata facute, pe cand nasturii….
Cand am invatat sa citesc, mi-am pierdut extraordinara putere de a crea lumi din copilaria mea mica.
Până acum, foarte frumos.
Observ însă că doar gagicile par interesate de subiect.
Sint uluita ca te mira lipsa de apetit a domnilor pentru acest subiect. As zice ca, prin fortza imprejurarii, esti mai aproape de aceasta informatzie decit noi, cititorii nemedicalisti.
Nu voiu sa arunc o tiribomba, dar zic sincer: statistic, singurii barbatzi interesatzi de subiect, in acelashi grad ca cucoanele sau inca si mai si, sint unii barbatzi gay, caci ei au atentzie distributiva spre acest gen de chestie. Barbatzii hetero interesatzi de tema trebuie sa fie rarissimi.
Astept acuma sa mi se arate cum greshesc TOTAL.
Vlad e contraexemplul.
Vera, toti barbatii au amintiri, slabiciuni si tandreturi. Dar, in afara celor fara spaime, cei mai multi le ascund, considerandu-le ca fac parte din latura lor feminina.
Ai fost vreodata in casa unui barbat matur singur? Ai incercat sa arunci sau sa muti ceva? Ei, atunci descoperi. Pe langa mania controlului asupra propriului univers, care ii face sa reziste schimbarii, sunt si obiectele cu amintiri. De care nu vorbesc decat cand iti urla un repros” asta era….pe care mi l-a dat mama cand am inplinit…”,sau era nu stiu ce de la bunicul meu care a fost decorat la…
Cum eu sunt psihiatru, “ma pricep” la boli psihice 🙂 deci iese din sfera mea de expertiza.
Barbatii gay au atentie distributiva? Chiar nu stiu.
Ce e clar:
– nu sunt gay
– nu am deloc atentie distributiva
– si cu toate astea sunt interesat de subiect. Sunt?
Sânt confruntat cu problema inversa : din obiectele miraculoase ale copilariei, va trebui sa fac o alegere – limitata în timp si spatiu. Nu stiu de ce, dar cred ca tot la cutia cu nasturi ma voi restrânge. Cutie cu nasturi, dar de câteva generatii – mi-aduc aminte de un fel de nasturi de plumb, îmbracati în tafta, folositi ca sa lesteze fustele strabunicii. Oare or mai fi în cutie ?
PS Pe A. cred ca-l cheama Benedict – face bule 🙂
😀
greşeşti TOTAL.
🙂
nu’ş de ce are legătură atenţia distributivă cu pasiunea pentru obecte sentimentale (şi, să arunc şi io o tiribombă, da’ parcă bărbaţii au mai multă atenţie distributivă decât femeile. Care chiar, ce e aia?).
Io nu cunosc nici un bărbat care să nu aibă măcar un obect d’ăsta miraculos cu dânsul.
Io am colecţia de etichete de bere din studenţie, biletele lăsate pe uşă în cămin de prieteni şi proetene, tot în studenţie, am mai cărat cu mine în america o potcoavă de cal găsită în Parâng, ehe, multe.
Îmi plac listele de pînă acum, dar după discuția anexă mă dau în vînt de-a dreptul. Sau mă tavălesc pe jos, care cum. Voilà:
– Colecția de nasturi a bunicii, adunați începînd pe la 1925, presupun, dacă nu mai devreme. Nu știu ce s-a ales de ea după ce am plecat. O parte i-am folosit eu, cei mai exotici mai sînt și acum cusuți pe diverse obiecte meșteșugite de mine, cum ar fi ambalajul de blockflöte intitulat după Paul Klee “Poem de dragoste la lună”.
– Numita colecție era în geanta de moașă, tot din aceleași vremuri. A preluat-o văr’meu.
– Pe lîngă nasturi, bunică-mea mai colecționase și pălăriile ei din perioada 1925-1940. Le-am făcut cadou diverselor prietene. (Pantofii ei nu mi-au plăcut niciodată, erau scîlciați, i-a aruncat mama.)
– De la bunicul meu a rămăs o singură pălarie, tare și neagră de fetru. E la văr’meu.
– Colecția de minerale ale mătușe-mii. Am preluat o bună parte, unele din ele sînt deja la Gogoscharski.
– Alămuri: piulițe, rîșnițe de cafea, vaze de flori. O parte le am.
– Poze, idem.
– Aaaaaah, și lăzile din pod cu cărți, cărți, cărți… le am, spre exasperarea domnului Inginer cu dezbateri ori de cîte ori ne mutăm. Majoritatea îngălbenite, unele (Huxley în special) roase de un șoarece. Nu poți să mai arunci din ele? Nu. Exclus și imposibil.
De fapt toată casa aia era ea însăși un obiect miraculos, și toate împrejurimile Circului. (Le-am regăsit in Poemele de Amor și în romanele dragului de Mircea.)
un pachet de tutun de-al lui tata, o cutie de “biscuiti Chindia”, revistele “China”, fel de fel de brose si martisoare, cutiutele de medicamente in care faceam “compot de cirese”, partituri (in special de romante, cu scris caligrafic si femei stilizate), o pisica de musama, un fel de scoica de sidef pentru apa sfintita, masca de gaze si masca de apicultor, un aparat de radio minuscul, cu casti, diverse leduri sau rulmenti, cositorul de la aparatul de lipit al lui tata, cativa “banuti” (fosile) adunati de mama (si de care am descoperit si-n zidul casei), un shal de matase, verde si mancat de molii, cercei clipsuri, o luneta, un ibric ars, bile de la jocul de sah chinezesc, cartea “aventurile albinei maia”, un ruj slinos, un lac de unghii verde, intarit, creioane chimice (si combinat cu saliva, darele mov) etc 🙂
Niste farfurii mici mici de sticla, cu 3 picioare mici mici, si in care bunica iti punea cateva lingurite de dulceata.
Setul mic de table, cu miros-de-dincoace-de-cuvinte, cu zaruri mititele de metal si cateva table pierdute si inlocuite cu nasturi crem si negri.
Cutia cu nasturi si bomboniera
Unul dintre baticurile bunicii – cu gauri mici si rotunde si de culoare caramel/aramiu
Papusa cat o palma, cu palarie/cos de flori cu un ac dedesubt si fusta cu volane, sub care era o crinolina de carton, care ascundea picioarele (steam punk, cred acum) extrem de scurte ale papusii
Tigaita in care facea bunicul scrob
Alfabetul-carte facut de bunicul, cu litere de tipar si de mana, dupa care invatam
Cartea “Cele sapte scoici surori”, pe care ii obligam sa mi-o citeasca atat de des, incat o invatasem pe de rost si ii pacaleam ca stiu sa citesc
Cutia de bijuterii plina de monede vechi (cu centru gaurit in forma de patratel), cu care ma jucam “de-a magazinul”
Margelele din geanta cu incuietoare clic-clac a bunicii
Cana burtoasa, cu trandafir, pentru ceaiul cu lapte, transformata mai tarziu in masura-de-orez
Bereta bunicului, foile caligrafice ale lui tataie, baioneta de protocol (cred?) a tatei
M-am intins, dar insemnarea m-a facut sa comentez spontan 🙂
Bine te-ai intors, Vlad.
Am si eu obiecte vechi, o sa numesc dintre cele de care imi amintesc acum:
– fier de calcat foarte vechi, care se folosea cu jar pentru a se incalzi, foarte mare si greu
– televizor pe lampi, lanaga care stateai 5 minute pana se deschidea
– pick-up functional sub forma de geamantan
– colectie de tacamuri f mici pentru voiaj
– colectii de cercei si margele de pe vremea bunicii
– calculator mic de birou scris in araba
– sticle mici de pe vremea cand exista Pepsi Cola
– balanta pentru cantarit de la bunicul
– piese de mobilier vechi, servante din lemn foarte solid si greu, acum nu se mai fac asa
Etc, etc
Toate dau multa poezie casei unde sunt. Si merita pastrate pentru ca peste ceva timp vor fi din ce in ce mai greu de gasit.
Vechi, vechi, dar au fost cândva miraculoase?
Majoritatea obiectelor misterioase de care îmi aduc eu aminte au devenit comori pierdute. Multe dintre ele populau două sanctuare ale gospodăriei, camera zisă curată și garajul bunicului. În camera curată mirosea mereu vag a naftalină (și eu mă înnebuneam după miros) pentru că acolo se păstrau plapumile pentru oaspeți, hainele noastre, ale copiilor, care ne rămăseseră mici (și bunica nu le-ar fi dat nici în ruptul capului altcuiva, îi plăcea să ni le arate și să ne vadă cum ne miram că în alte vremuri încăpusem în ele) și doi urși plini cu rumeguș și câlți, împreună cu o colectție șchioapă de păpuși cărora li se închideau ochii când le culcai.
Tot în cameră curată a existat o vreme o blană de vulpe care se dorea transformată în guler de haină dar pe care într-un final nici măcar atotputernica naftalină n-a putut să o salveze de micile fălci ale moliilor. Și în aceeași cameră a locuit o vreme un coșmar de-al meu de care îmi aduceam aminte de fiecare dată când treceam, în fugă și cu inima cât un purice, pe lângă ușa cu geam și perdea de dantelă.
În garaj se păstrau multe și infinite lumi. Colecția de reviste Magazin din care am tăiat toate pozele cu animale și le-am lipit în Albumul meu. O colecție la fel de impresionantă de almanace (era suficient să deschizi unul ca să îți umpli o iarnă întreagă) din care am aflat că în anul 1980 mașinile nu or să mai aibă roți ci se vor deplasa pe un sistem de șine și or să arate toate ca niște nave spațiale (almanacul era de prin anii șaizeci așa). Rafturi după rafturi umplute cu cutii de cafea și altele, umplute la rândul lor cu șuruburi, piulițe, șaibe și alte mici piese a căror destinație n-o puteam intui și al căror rost doar bunicul îl știa (din vremurile alea am păstrat până azi fascinația pentru șurubărie și întotdeauna culeg de pe jos șuruburi sau piulițe găsite pe stradă).
Un televizor din acelea vechi, cu lămpi, cu șase butoane pătrate de plastic pe latura de la bază, gri, foste albe, și care se puteau apăsa numai pe rând, nu două deodată. Bunicul zicea că încă funcționează, de aia îl păstra acolo, dar bunica se uita mereu sceptic la el când îl auzea și îl întreba cât mai are de gând să îl țină în garaj, că aveau televizor mai modern deja și oricum nu ear nimic de văzut la el.
În spatele garajului erau lăzile de carton cu jucăriile vechi ale mamei, prin care scotoceam după emoții noi și vreo două butoaie de porumb în care mișunau șoareci și în care aruncam mâțele să vedem dacă îi prind. Șoarecii câștigau mai mereu, de unde am învățat că Tom și Jerry e film documentar…
Uf, am obosit de atâta scris. Pe scurt așadar – aveam și eu o mască de gaze, acompaniată de o cutie de alifii și fiole pe care scriau cele mai grozave lucruri, de exemplu pe una din fiole scria ceva de genul anti-fum. Colecția de decorații a bunicului – toate în cutii căptișite cu catifea. Alambicul de distilat țuică – un monstru care fierbea continuu și trebuia hrănit cu apă proaspătă dintr-un butoi în care cădeau ca proștii pui de graur – pe ăștia îi salvam de la înec și îi puneam sus pe garaj să se usuce spre dezamăgirea pisicilor.
Sabia de paradă a bunicului cu lama încrustată cu arabescuri pe care nu puteam să o ridic de jos dar știam exact unde e în caz că apare vreun balaur.
Și altele încă și mai grozave…
Da, almanacele..Hehe..
na, ca mi-am mai amintit un loc, citind despre garajul bunicilor lui Nusitatu! era boxa de la subsol… la bloc locuind, aveai asa ceva amenajat pe post de beci-camara-depozit. si-acolo, cu spaima-n suflet de intuneric si sobolani sau bau-bau(ca sa fiu sincera pana la capat), studiam infrigurata almanahuri vechi si alte carti cu miros antic, colectii de reviste pentru copii, de prin ’50-’60, cu pagini ingalbenite si ilustratii naive…
si mai era un obiect miraculos: caleidoscopul, cu oglinzi si cioburi colorate