Alaltăieri era o zi aproape leşinător de dulce, cum sunt cele mai bune zile de sfârşit de vară, ca ultima parte, Der Abschied, din Cântecul Pământului al lui Mahler. Eu stăteam la ştrand şi mă gândeam, pentru a câta oară, că argumentul ontologic e corect. Nu neapărat la partea cu existenţa lui Dumnezeu mă gândeam, ci la faptul că lucrurile reale sunt mai bune decît cele ireale. Îmi pot imagina (deşi îmi e din ce în ce mai greu) oricâte lumi fictive, însă alaltăieri am preferat să-mi imaginez Marea Neagră aşa cum e ea de obicei în perioada asta a anului. Şi, stând la plajă pe cimentul încins de Bucureşti, faptul că valurile şi mirosul de alge din mintea mea există şi în realitate mi-a prins bine. Nu ştiu exact să spun în ce fel mi-a prins bine, dar probabil că sentimentul avea textura speranţei.
Ohoho, si ce valuri…
Ohoho, si ce alge vii (pana la genunchi, pana la genunchi)…
Ohoho si ce miroasne…
maitre… of, of, of…
sa-ti stric clipa? da, au ba?
oare nu era o chestie legata de endorfine?
Sigur da, dar poate nu 🙂 Endorfine sunt și când trag de fiare, și când -***ahem***-, și când mănânc o prăjitură, mângâi o pisică sau ascult La Mer de Debussy sau o manea sau ce mi-o plăcea. Asta nu înseamnă că aceste acțiuni sunt echivalente.
Vlad si Impricinatu – nu e frumos ce zic, dar conversatziunea voastra a ridicat perdelutza de pe o chestie la care nu m-am gindit jamais…
Si asha, fara expertiza in endorfinele din cutiutzele voastre, amicul Didier imi scrie intr-un sms: “Et si notre probleme etait de chercher le probleme?”. Adica, spre confirmarea ideii lui Vlad, mai bine fa ceva si lasa dracului meditatziunea si bovarizatul.
Dar voi – si imi imaginez ca si altzi coledzi de bransha… – pai, uite, zic: MARTIRI de-adevaratelea, ce mai incoace-incolo.
http://www.youtube.com/watch?v=szfI9CpxAls