Adică scrâșnirea dinților.
Ieri seară, la un concert al Big Band-ului Radio în parcarea de lângă Ateneu, prezentatorul (un actor pe care am impresia că îl cheamă Veta Biriș, deși știu că nu se poate) spunea că a văzut la un balcon (probabil al hotelului Athénée Palace) o pereche care dansa. A adăugat că sigur nu erau români. Remarcă amară, pentru că publicul din parcare era inert, ca de obicei, la un concert la care puteai să țopăi, să dansezi, și să strigi admirativ după fiecare solo. La concertul lui Nigel Kennedy cu Damian Drăghici, N.K. ne-a spus că suntem un public “so cool that you make a refrigerator seem like a f..king furnace”. La concertul Gipsy Kings, a trebuit să vină un tip pe scenă la un moment dat să ne roage să dăm semne că ne simțim bine, că artiștii aveau deja impresia că nu ne place deloc. La concertele de jazz de la Sala Radio e deja o tradiție ca toată lumea să stea cu morcovul în fund și să aplaude politicos doar între melodii, spre nedumerirea interpreților și disperarea maeștrilor de ceremonii.
Așadar, când cineva chiar se simte bine și dansează cu iubitul pe balcon, sigur nu e vorba despre niște români.
Recunosc chestia asta și la mine. În situații în care ar trebui să mă simt bine, nu mă simt. Sunt inhibat și prost și jenat. E o caracteristică a întregii clase mijlocii românești. Ferentariul știe să se distreze. Băsescu știe să se distreze. Vorbim acum despre oamenii obișnuiți, care merg la slujbe obișnuite, prin corporații sau societăți de stat, oameni cu o educație standard și care încearcă și de obicei reușesc să aibă vieți normale.
În seara asta, în Băneasa, la intersecția dintre Șos. București Ploiești și Ion Ionescu de la Brad, două mașini erau trase de-o parte. Șoferul uneia, un domn aparent normal din punct de vedere social – adică nu arăta a cocalar, recuperator, etc – îi căra pumni în cap celuilalt șofer, în timp ce prietena acestuia din urmă țipa disperată. Totul a durat câteva secunde, dar violența la care am fost martor era una extremă, primară. Nu violența oareșcumva premeditată și girată de legi sociale aparte, cum e cea “de cartier”, ci o nebunie temporară ce avea loc între oameni care altfel ar fi putut fi colegi de birou într-o bancă, de pildă. Era ceva profund șocant în spectacol.
Zi de zi văd, profesional, oameni aflați sub o presiune extraordinară. Cred că de abia acum aflăm ce înseamnă cu adevărat capitalismul sălbatic. Oameni cu familie și copii, care au rate la bancă și ipotecă pe casă, care trebuie să muncească 15 ore pe zi ca în secolul XIX în minele de cărbuni, doar că de data asta e vorba de slujbe prin corporații. Permanent, peste capul lor e sabia lui Damocles, următorul val de disponibilizări. Nu există o contrapresiune socială, nu există sindicate, sau există doar de formă, nimeni nu apără interesele celor care nu sunt în vârful lanțului trofic. Și nu poți să faci nimic, pentru că astea nu sunt vremuri în care să-ți pierzi slujba. Sunt vremuri în care scrâșnești din dinți și rânești mai departe. O poveste banală, dar o parte din oamenii ăștia clachează: hai că atacurile de panică sunt cum mai sunt, dar da, am avut și pacienți în pragul suicidului, atunci când șurubul s-a strâns prea tare.
Și în “străinătate” e criză. Da, dar în Franța, duminica, nu găsești niciun magazin deschis. Prin lege. Și mall-urile se închid la 7 seara, la Paris. Și nu poți să-ți deranjezi consilierul de la bancă în pauza de masă. Nu e legal să pui un om să muncească în timpul care trebuie să fie al lui și al familiei. La Roma se circulă la fel de haotic și extrem ca în București. Poate și mai și. Dar șoferii nu-și cară niciodată pumni sălbatici în cap. Pun frână bruscă, cu înjurătură, dar fără ranchiună.
Desigur, sunt multe lucruri foarte diferite între noi și “străinătate”. În Occidentul pe care noi îl vedem ca pe un ideal de capitalism, există un socialism eficace. Și salarii mult mai mari. Dar mai e ceva. Și acel ceva e capacitatea “străinilor” de a dansa la un concert de big-band, fără inhibiții, dar și fără histrionism. În capitalism, TREBUIE să înveți să te simți bine, să “have fun”, atunci când e cazul. E marca unei societăți mature. Viața noastră de români, și mai ales de bucureșteni, seamănă prea mult cu finalul filmului ăluia, The 25th hour, din 1967, în care un reporter îl pune pe personajul român interpretat de Anthony Quinn, să zâmbească. El încearcă săracul, dar nu îi iese decât o strâmbătură tristă.
Vă las cu niște poze de la muzica cântată în aceeași seară mai devreme de Grigore Leșe și niște persani.
Și mie îmi place tare-tare să dau feed-back (de fapt – să mă simt în largul meu) când sunt în public, nu doar pe balcon. Și mai mulți mi-au zis că atunci când m-au văzut prima oară au crezut că nu sunt româncă. (Nici nu știi dacă s-o iei ca pe compliment au ba, deși ăsta le era sensul). Inițial, când îmi ziceau trebile astea, mă gândeam că e de la zâmbăreala apărută frecvent pe fața-mi și cine știe ce alte criterioșenii. Dar cetindu-ți vorbele, mă gândesc serios că ei mi-au zis așa pur și simplu pt că știau că sunt (aproape) dentist și că mi-am tratat singură bruxismul…
Cum ar fi dacă viitorul României stă în mâinile breslei noastre? Să nu mai extragem dinți – ci morcovi, și să tratăm bruxismul național…?!?!
nelegat de temă, sau poate prea legat, nu știu. o chestie care m-a frământat recent (și despre care parcă am mai povestit pe undeva): când am povestit despre grădina mea de la bloc din berna am primit cel putin patru întrebări, de la români din românia (doar din românia) întrebări în linia “da’ ăia [elvețienii] ce zic? nu râd de tine?”
oare de ce? oare are legătură cu ce scrie vlad aici?
so sad !
Poate ca ar fi si asta o solutie :
http://www.francesoir.fr/actualite/societe/coulisses-metier-chauffeur-salles-23590.html
Un fel de maestru de ceremonii invizibil 🙂
Si eu credeam ca se intimplă ceva in epoca noastra cu românii, distrusi cum sint de comunism, acum de criza…dar incep sa inteleg ca asa au fost mereu. Nu stiu din ce motive, dar e vorba de un neam primitiv, bestial, rău. Cititi carti publicate antebelic si veti vedea ca si atunci isi carau pumni, se injunghiau, se purtau fara mila cu animalele, îşi dădeau foc la case etc.
De ce “trebuie” sa te simţi bine? Asta nu-mi place. Dacă muzica e bună, îmi vine să dansez şi dansez, dacă nu, nu. Urăsc falsitatea distracţiilor cu orice preţ, de tip american.
Leşe i-a bruiat pe iranieni tot concertul. Dar de, se poartă sincretismul.
Remarcabilă analiza. Mi-a amintit de-o analiză aparţinând a lui Constantin Noica despre angoasele sintagmelor “se cade” şi “nu se cade”…
Cacofonia de la final m-a nedumerit dar trebuie că-şi are rostul ei.
@ Doru:eşti cacofob?
d’acordo cu raluca cu falsitatea. mai bine stai tâmp în scaun decât să dai tâmp din cap. părerea mea de după opt ani de americani pă cap.
Vorba lui Tapiru: nu stiu daca are legatura sau nu dar mereu m-a uimit libertatea de expresie din spatiul public de prin alte tari.
Exemplu la intamplare: in Parcul de langa El Prado, la Madrid, un grup de tineri stateau in cerc si citeau pe rand cate o poezie dintr-o carte. Mie mi-a placut. Da’ oare ailalti nu radeau de ei?
Aaahh, am pierdut persanii! În prima poză zici că-i Iisus cântând la setar! Sau martirul Husein, fiul lui Ali – ca să fim în ton! Şi-o poză frumoasă, şi gata!
(Unii îl văd şi altfel pe Iisus – cred că l-a citit şi el pe Dr. Negrescu.)
Nici gluma cu “le-am audiat pe aceste patru domnisoare in context muzical” nu a fost deloc potrivita. In definitiv, intreaga sa prestatie a cazut sub nivelul atmosferei serii. A, si la iesirea din stanga (spre ateneu) era un cuplu de 45+ care dansau…
probabil nu ne manifestăm pentru că avem prejudecăți despre asta, chit că nu recunoaștem. adică da, ne bucură să-i vedem pe alții dansând și țipând la concerte, daaar tot le punem o etichetă.
cum îi privim pe ei, ne privim și pe noi din afară și ne prejudecăm la fel.
vrem să fim acceptați, stăm cuminți, nu vorbim neîntrebați.
“Mais comment peut-on être persan?”
Eu unul cred ca problema incepe cu “noi/voi/ei” folosit in exces. De unde rezulta “se cade” de care amintea Doru. De unde rezulta ceea ce povestea Vlad.
Concluzia: ce zicea raluca, fac ce ma taie capul si cum simt (in limitele legale, evident) indiferent de ceea ce fac ailalti din jur.
Pai tocmai asta este, ca nu prea facem ce simtim, suntem timorati si stresati si, adesea, cand “ne simtim bine”, o facem contra celorlalti si devenim histrionici, cum zicea Vlad. Noi/ei mai intervine si pe partea in care mutrele acre iti strica tot cheful…
Lipsa spontaneitatii/exteriorizarii la romani are radacini in cultura noastra, zic eu. Si radacinile nu-ti permit pe de o parte sa “te dai in stamba” ca te vede lumea si pe de alta nu te lasa sa te simti prea bine, caci de la distractie la dezmat nu-i decat un pas, nu-i asa?
Adica un fel de “stai mumos gigele ca te murdaresti si ma faci de rusine”, la care se adauga faptul ca daca ti-ai deja permis luxul de a merge la concert, ar fi culmea sa te si “zbantzui ca deshucheatzii”, ditamai omu’ serios cu prestanta si/sau functie.
Asa ca eu propun ca la tratamentele de mai sus sa se adauge si cateva laxative zilnic… ne-or mai permite sa ne relaxam… :))
cotcodac
e un padarox, totuși. în alte ocazii ne zbânțuim mai dihai ca alții. mă’ntreb dacă nu e un sindrom dobândit post consumerism.
Exista Silviu Biris actor la TNB si Sergiu Biris patron la trilulilu.
Da domne’, ne prejudecam de-a binelea (cum frumos zis-a Simina).
Nu ne dam in stamba fata de straini (o fi vro ipocrizie cultivata).
Ne uitam la cei care “fac show” cu oarescare oripilare.
De zbânțuit dihai o facem numa’ in familion sau intre preteni (vezi deja consacrata Santana-la- lopata Madelin-Tapirul)
Avem o lipsa de exuberanta genetica.
Io mor de ciuda pe mine ca am jena asta.
Și eu 🙁
Dar cred că se învață, nu e genetică. Asta era morala: să înveți să te dixtrezi că altfel e de rău.
Avea de o mie de ori dreptate Marx si cum observa el ura de sine a mic-burghejilor. Come on, people, oamenii aia nu danseaza la Kennedy whatever si alti poligloti si troglodoti nu pentru ca nu ne-a invatat nimeni ca “trebuie” sa ne simtim bine, ci doar pentru acelasi vechi romanesc motiv: toate astea sunt niste forme fara fond (cand spun “toate astea” ma refer la muzica indie de nimeni inteleasa, la cartile cu recenzii bune in Dilema de nimeni intelese, la filmele de la MTR de nimeni intelese si tot asa).
Noi, romanii, in sinea noastra suntem niste tarani, un pic tziganizati (nu ca ar fi ceva rau cu asta). Chiar daca lucram in corporatii, nu ne poti cere sa aplaudam sincer la the latest hipster fad cand noua si tuturor din neamul nostru ne freamata inima la Salam si dansul pinguinului, asa cum parintilor si bunicilor nostri le fremata sangele la Faramita Lambru si Toni Ionescu. A aparut de curand in librarii ultimul volum din seria “Calatori straini in Tarile Romane”. E acolo un nene ziarist american caruia pe la 1850 (doar cu 150 de ani in urma) ii lua 3 zile sa faca drumul Bucuresti-Calarasi (care se face acum in 2 ore cu VW-ul de firma pe Autostrada Soarelui). O sa vezi acolo cum tipul povesteste despre cum str-str-bunicii nostrii traiau in bordee, adica chestii semi-ingropate in pamant, sau despre cum dormeau la un loc oamenii cu caprele iarna sub acelasi acoperis pentru se facea mai multa caldura in casa in felul asta.
In contextul asta, saracul Maiorescu ce era sa spere pe la 1870? Sau ce putem noi spera acum? Pararea mea e ca trebuie sa ne luam asa cum suntem si sa ne distram asa cum ne place, si sa-i lasam pe altii sa danseze prin balcoanele hotelurilor de 5 stele (mie unuia, ca a doua-treia generatie de la opinca, pana si acum mi se pare science-fiction cand mai ajung la cate vreun hotel de 4-5 stele prin Turcia)
Si eu cred ca se invata asta cu exteriorizarea, important e sa vrei. Pentru ca obisnuinta e greu de schimbat, dar nu imposibil, mi-ar placea sa cred. Imi amintesc ca eu aveam la inceputul vietii cu P. niste idei fixe pen’ca “asa mi-a zis mie mama”, ilogice dealtfel. Asta se distra de minune.
La un moment dat vine o prietena romanca in vizita, ne apucam toti trei sa pregatim ceva de mancare si asta sustine ca ceva trebuie facut intr-un anumit fel, iar cand P intreaba “candid”(de verificare) de ce, care credeti ca a fost raspunsul? Pen’ca asa mi-a zis mie mama.
Iar daca mama ti-a zis sa nu te joci in nisip ca te murdaresti, sa nu sari ca te lovesti sa nu scoti limba ca te vede lumea, cum o sa faci pe dos, tocmai acum la 35 de ani? :))
Mihai, pe-asta cu hotelurile si eu am avut-o… ca sa nu mai spun ca ma surprindeau WC-urile din Ioropa la care se tragea singura apa, se invartea colacul, etc… ca la noi dadeai 25 de bani, ti se dadea hartia de 10 cm si gata… :))
@ B.deComp:
On peut etre motan persan.
cora, in japonia nu numa’ ca se trage apa singura si alea, dar te si spala, usuca, se incalzeste colacul, au bec (albastru) inaunru si alte alea (inclusiv un panou de comanda ca la NASA, de m-am intors, prima data acasa la parintii lui Toshiko, de la baie ne…terminat, dar cu o lista de intrebari). pe cuvant
a, da, si capacul se ridica singur cand te apropii, si coboara singur cand pleci. desi stiu ca problema nevestelor e cu colacul, nu cu capacul….
Mihai, who are you to judge? Daca unuia ii vine exaltarea pe Nigel Kennedy, asta ie.
Io nu ma vait ca nu ma pot zbantui, fals, pe diverse muzici or fapte (ar fi chiar culmea ca cineva sa-si doreasca asta doar penca trebe).
Io ma vait ca nu ma (poci) zbantui exterior atunci cand, in interiorul fiintei mele, o fac.
@ Madelin:
“Trăieşte-ţi clipa! Căci clipa-i viaţa ta!”
@ Dragos B:
Mda… Motan Project.
@ tapirul:
Asa patzanie povesteste si CTP-ul cum c-ajuns odata la un wc de conac englezesc, tot numa’ tablouri, aur si blanuri, fu nevoit sa sara geamul si sa termine treaba neinceputa prin boschetzii colaterali …
da, da’ din motive diametral opuse…
50 de ani de comunism au sters in structura romanului orice capacitate de a se identifica cu celalalt. In bine sau in rau.
Suntem toti structurati in faux-self si orice tragedie de felul asta are nevoie de generatii multe ca sa se atenueze.
ei, ramona, s-a mai discutat pe aici. nu comunismul ne-a “stricat” pe noi romanii, comunismul doar a picat pe teren fertil. s’tem demult cum s’tem, chiar daca diligentreader se ataca cand zic asta 🙂
tapire, speram si noi in ce putem! Comunismul e in foarte mare parte responsabil. O natie nu e “stricata” din natura.
Sunt de acord cu Ramona la faza asta.
“stricată din natură” adică cum?
orice nație, ca orice organism viu, e format (stricat sau nu, asta e o judecată de valoare) de către “natură”, dacă prin natură înțelegem factorii din’prejur. românii sunt formați și ei de “natură”, comunismul este într-adevăr o componentă, dar nu este nici singura nici cea mai importantă. putem vorbi pagini întregi despre “de ce sunt românii așa cum sunt” (că sunt, indiferent ce zice vlad 🙂 ), influențele geografiei, ale istoriei, etc.
ca să reformulez, deci, între factorii formatori ai “caracteristicei românești”, comunismul este unul de relativă mică importanță
Sa ne gandim numa’ ce-ar fi fost Romania (romanii, that is), fara venirea lui Carol I.
Orice chestie se dezvolta numa’ daca pica pe teren fertil. Comparatie cu polonezii, anyone? (si sa lasam alea cu influente occidentale etc, ca nici Germania de Est n-a scapat).
Comunismul este un factor de relativ mica importanta in ro insa de lunga durata, dupe cum observam…
cred că ai aflat, dar io sunt prudentă așa că îți pun aici oricum http://www.balkanikfestival.ro/ro